Căzătura din cireş

sau De ce e Andra Andra :)))

Pentru mine, Sălașul a fost întotdeauna magic. Aici am trecut prin atâtea, mi-am făcut prieteni pentru toată viața, am iubit, am plâns, am râs. Aici, la poalele Retezatului, vegheată de munții mei frumoși,  copilăria mea a fost atât de fericită încât, chiar și acum, la 26 de ani, nu reușesc să mă rup de ea.

Nu am fost niciodată un copil problemă. Am încercat să ascult și să nu fac nimic care să îi supere pe ai mei, mai ales pe mama Șerica. Multă lume întreabă de ce noi îi spunem mama Șerica (și Alina nu). Ideea e că, atunci când eram mici, noi am avut-o doar pe ea de bunică și când ne lua în brațe și ne pupa și avea grijă de noi, tot timpul ne zicea hai la mama! și ea a rămas mama pentru totdeauna. Chiar și tata îi zice mama Șerica. Și verișorii mei de la Băiești care nu mai au nici o bunică.

Să nu credeți că am eu amintiri atât de fragede. Explicația asta mi-a dat-o mami când am întrebat-o de ce Alina nu-i spune mama Șerica bunicii noastre. Atunci, nu o să uit niciodată, mami s-a uitat la mine și mi-a zis: Când Alina era mică și stătea la Nucșoara, tanti Mărioara cealaltă bunică a Alinei – o striga „Hai la buna!” și când venea mama Șerica la ea, îi zicea „Du-te la buna!” și Alina a rămas cu buna și voi cu mama. Am înţeles explicația, pentru că deja eram destul de mare ca să înțeleg, dar chiar și acum, când Alina o strigă câteodată pe mama Șerica, mi se pare ciudat să aud Bunaaaaaa!!!!  prin curte.

Când eram noi mici, mama Șerica lucra la Fabrica de conserve din Hațeg. Pentru noi era un adevărat deliciu pentru că în fiecare zi ne aducea câte ceva bun de acolo. Ceea ce-mi amintesc cel mai bine e nectarul de caise. Nu știu de ce mi-a rămas întipărit în memorie gustul acela, pentru că ea ne aducea și alte bunătăţi, dar oricât am încercat să-l regăsesc în alte sucuri, a fost imposibil. Când am crescut am raționalizat-o și mi-am spus că probabil mi se părea mie, pentru că atunci nu erau așa multe sortimente de sucuri disponibile, dar în sufletul meu a rămas cumva întipărită ideea asta că niciodată nu o să beau un suc mai bun.

Dar să revenim. Cum mama Șerica lucra la fabrică, o bună parte din zi eu și Andrei stăteam singuri acasă. Bunu era și nu prea, deci pot spune că eram mai degrabă singuri. Și în curte, lângă un gard și casa lui tanti Tenzi, aveam un cireș în care ne era foarte foarte ușor să ne urcăm. Făcea cele mai bune cireșe pe care le-am mâncat eu vreodată sau le voi mânca vreodată. Când erau coapte cireșele eram toată ziua în pom și tot timpul mama Șerica era cu gura pe noi să avem grijă să nu cădem, dar, culmea, nu a încercat niciodată să ne oprească să ne urcăm în el.

Îmi amintesc foarte bine ziua în care am căzut.

Era cald, foarte cald și cireșele roșii roșii. De nicăieri a venit o ploaie scurtă de vară, suficientă cât să ude cireșul. Eu nu mai puteam de poftă. Cireșe au fost întotdeauna fructele mele preferate. După ce am așteptat un pic să se usuce cât de cât, i-am zis lui Andrei că eu nu mai pot, mă urc în cireș. Îmi plăcea să ajung până în vârf pentru că acolo erau fructele cele mai dulci. Bunu era cu treaba lui prin curte, mama Șerica încă nu venise. Andrei a încercat să mă convingă să nu ne urcă pentru că pomul era ud, dar eu nici nu am vrut să aud. Aveam super mare încredere în capacitățile mele de cățărare și în ale lui la fel. Până la urmă l-am convins și, încet, cu grijă, am început să urcă, eu prima și Andrei după mine. Țin minte că îi tot spuneam să aibă grijă pentru că nu vroiam să cadă.

La un moment dat, am ajuns în vârf și trebuia să-i fac loc și lui Andrei pe aceeași creangă. Habar nu am de ce am vrut să-l grămădesc lângă mine. Nici până în ziua de azi nu-mi dau seama cum mi s-a dus piciorul și de ce nu am putut să mă prind de nimic. Pur și simplu, într-o fracțiune de secundă, eram în aer. Nu știu dacă Andrei a țipat sau nu, nu știu dacă eu am țipat sau nu. Nu m-am lovit de nici o creangă în căderea mea, îmi amintesc doar cum am aterizat, în cap, la baza cireșului, pe ceva pământ și pietriș. Cireșul era înalt, puțin mai înalt decât casa mamei Șerica, iar eu, în mai puțin  de 5 secunde, eram din vârf, la baza lui.

Acum, în timp ce îmi reamintesc acel moment, parcă mă apucă amețeala și îmi vine să plâng pentru că atunci, exact asta am făcut. Căzusem de la mai bine de 15 metri, în cap, dar în loc să mă bucur că trăiam, că nu mi-am rupt nimic, nici măcar capul nu mi l-am spart, am început să plâng ca o disperată și am fugit și m-am închis în WC-ul din curte – pe vremea aia nu aveam baie în casă, dar nici nu ne păsa :P. Nu am înțeles niciodată de ce am făcut asta, până nu mi-a povestit mami că și ea a făcut același lucru cu Dana, în copilăria lor. Dar asta e altă poveste.

Nu mai știu când a venit Andrei la mine sau bunu, însă îmi amintesc vag că, la puțin timp după căzătura mea magistrală a venit mama Șerica. Andrei a fost cel care i-a dat vestea pentru că eu plângeam prea tare. Habar nu am dacă plângeam de durere, de sperietură sau de frică să nu mă certe. Întotdeauna am avut problema asta când am făcut câte o prostie. țin însă minte foarte bine că mama Șerica m-a luat în brațe și mi-a zis Mamă, mulțam lu’ Dumnezeu că n-ai pățit nimic, mamă! După care a blagoslovit cireșul și a amenințat că-l taie ca să nu se mai întâmple așa ceva niciodată.

De  tăiat nu l-a tăiat și de întâmplat era să se mai întâmple, numai că de data aceasta victima a fost Andrei. Pe el tata l-a urca pe acopeșul casei lui Tanti Tenzi, tot ca să mănânce cireșe. Tata stătea pe o scară și aduna. Andrei s-a tot fâțâit și tata îi tot zicea să aibă grijă, să aibă grijă, dar el nici povești. și atunci, piciorul i s-a dus și a aluncat de pe acoperiș. Norocul lui a fost că tata a avut reflexe super rapide, gen Matrix, și l-a prins de picior pe ultima sută de metri. Având în vedere cât e de sensibil capul lui Andrei, nu cred că ar fi avut norocul meu.

Oricât de mult l-am fi iubit, până la urmă cireșul s-a uscat. Nu știu dacă de vină au fost oile pe care le ținea mama Șerica în curte sau dacă s-a uscat din cauza blagoslovelilor de care a avut parte de-a lungul anilor, însă îmi lipsește cireșul acela și multă vreme nici nu am avut altul. Acum, în locul lui este un șopru. Noi suntem prea mari ca să ne mai urcăm pe el, iar în grădină se găsesc alți doi cireși. Totuși, stau și mă întreb cum ar fi dacă ar mai fi şi acum în curte, dacă m-aș mai urca vara în el sau aș sta potolită. Şi îmi doresc unul pentru copiii mei. Îmi doresc aventuri ca ale mele și povești ca ale mele. Dar, mai mult decât orice altceva, îmi doresc ca Sălaşul acesta, binecuvântat, să nu se schimbe niciodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.