Duminică a fost o zi superbă. Liniştit puteai spune că vine primăvară, nu iarna, deci nu puteam, în nici un caz, să stăm în casă… sau să plecăm repede la Timişoara. Aşa că am decis să facem o plimbare pe câmpurile Băieştiului.
Dacă despre Sălaş v-am povestit o grămadă pentru că na, e Sălaş, despre Băieşti nu cred că v-am vorbit prea mult… sau poate niciodată :))). Băieştiul este satul de origine al tatălui meu. E la doar 7 kilometri de Sălaş, dar circumstanţele au fost de asemenea natură încât noi am petrecut foarte puţin timp acolo. Bunica mea a murit când tata era foarte tânăr, iar bunicul meu a ajuns să fie foarte bolnav, deci nu era nimeni care să aibă grijă de noi acolo, nu aşa cum aveau mama Şerica şi bunu. Totuşi, tata e foarte legat de locul acela şi, când se ivea momentul, mai petreceam şi noi, toată familia, câte un weekend la Băieşti.
Băieştenii sunt un neam foarte mândru. Înainte ca tineretul să părăsească satul pentru a căuta să-şi facă un rost la oraş, pe vreamea când toţi oamenii bătrâni acum erau tineri, băieştenii cultivau terenuri întinse şi vindeau produsele la piaţă la Petroşani. Şi mai mult decât legume, pentru mine Băieştiul a însemnat întotdeauna vie. Pe dealurile din Lunca de Sus erau terenuri întinse, cu şiruri perfect drepte de viţă de vie. Oamenii aveau câte 2-3 soiuri de vie, cu struguri extraordinar de buni. Şi era muncă grea, dar nimeni nu se plângea, nimeni nu renunţa, era chiar o mândrie să ai via cea mai îngrijită, care dă cel mai bun rod.
Dealul părea atât de mare, în timp ce urcam printre rândurile de vie. Mâncam struguri şi piersici, piersici adevărate, cu gust de piersică, nu porcăriile de semi-plastic ce se găsesc acum în magazin. Şi când ajungeam în vârf, cu răsuflarea tăiată, nu mă mai săturam să admir priveliştea. Iar când eram obosiţi sau ne era foame, ne retrăgeam în colibă, mâncam cu poftă orice ne punea mami în faţă şi ne uitam pe gemuleţ, sperând să vedem un tren.
Toate acestea mi le-am amintit în timp ce mă plimbam duminică. Acum nimic nu mai este la fel. Multe dintre vii au fost lăsate în paragină pe măsură ce oameni care le îngrijeau au îmbătrânit sau au plecat dintre noi. Dealul pare de 100 de ori mai mic. Coliba nu mai există şi singurul meu gând era că atunci când eu o să am copii… nu o să-i pot duce niciodată la vie. Încâ mă doare sufletul când mă gândesc la asta… la cât de mult se schimbă lumea… la cât de uşor uităm…
Şi ca să îmi aduc mereu aminte, am decis ca în fiecare marţi să scriu un articol cu o amintire din copilăria mea. Pentru că nu vreau să uit nimic. Pentru că am avut o copilărie frumoasă pe care vreau să o împart cu toată lumea. Pentru că, dacă vreodată nu voi mai ţine minte, vreau să am unde să caut…
vai, cand ne intalnim la salas, trebuie sa ma duci acolo! n-am fost niciodata si pare minunat <3
lifeisbetterblondewiths.blogspot.com
Ce idee buna ai avut, asta cu povestitul calatoriei….eu nu prea am fost la sat in copilarie, eu sunt copil crescut la oras….dar pentru 2-3 minute urcam cu tine pe deal si mancam piersici, am si obosit pana sus ;))))…. nimic nu depaseste frumusetea naturii, orice ar fii, parerea mea 😀
Aww, ce fain ai povestit.
Si eu scriu tot de teama uitarii tare multe lucruri.