Când eram mici, eu şi Andrei eram foarte războinici, iar el era foarte posesiv și supraprotector. Deși mami insista și insista să împărțim toate (indiferent a cui zi de naștere era, primeam amândoi cadou), ajungeam foarte des să ne certăm, iar cel mai frecvent țin minte că ne băteam pe telecomandă. După aceea ne-au luat comp și lucrurile s-au mai liniștit. Mai erau mici izbucniri violente când vroiam și eu la computer, dar în rest totul mergea lin, ca să zic așa.
Deși mă enerva la culme că trebuia el să mă apere tot timpu, eram chiar recunoscătoare și încă mai sunt pentru faptul că Andrei e băiat. Întotdeauna, dacă eram întrebată, spuneam că mă bucur că nu-mi poate lua hainele și bijuteriile și mai ales băieții, dar și că are cine să mă apere dacă am nevoie.
Apoi Alina, verișoara mea, a început să crească și am început să ne înțelegem din ce în ce mai bine, iar acum este ca și cum aș avea o surioară. Și nu pot zice că nu mă înțeleg bine cu Alina, mă înțeleg super bine, chiar dacă ne mai ciondrănim câteodată. Dar ea mi-a demonstrat că aveam dreptate, când ai o soră împarți lucrurile tale cu ea, mai ales dacă ești mai mare. Singura chestie care s-a schimbat este perspectiva: acum nu mi se mai pare aşa o catastrofă că îi mai dau un tricou să poarte sau îi împrumut o pereche de cercei. Chiar mă bucur că o pot ajuta dacă are nevoie.
În concluzie, cu frații și surorile e greu, dar sunt ai tăi și nu ai cum să-i lași de izbeliște. Până la urmă are dreptate zicala sângele apă nu se face.
