Prima mea vizită la Peştera Scărişoara

După vizitarea peşterii Bolii în weekend, dar mai ales după ce am citit articolul lui Alice, nu am putut să nu îmi amintesc de prima mea vizită la peştera Scărişoara.

Excursia aceea a fost organizată tot de mami şi se petrecea cu mult timp în urmă, pe vremea când eu eram în clasa a 9-a. De atunci am terminat liceul, facultatea, masterul, am stat un an degeaba şi deja de un an lucrez, deci vă daţi seama cât de mult a trecut între prima şi a doua mea vizită.

Pe vremea aceea nu exista nici un drum asfaltat până în Gârda (satul cel mai apropiat de peşteră). Oamenii circulau peste dealuri, pe un drum de căruţă. Noi am pornit inconştienţi, fără apă la noi, fără mâncare, convinşi cumva că nu e foarte mult până la peşteră… cam jumătate de oră acolo.

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit primul om:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat nerăbdători.

Cam 2 kilometri! ni s-a spus cu siguranţă în glas.

Ce sunt ăia 2 kilometri când mergi deja de jumătate de oră? Măcar ai un reper, nu?

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit al doilea om:

Cât mai e până la peşteră?

Cam 3 kilometri! ni s-a răspuns cu aceeaşi siguranţă în glas.

Deja ceva nu mai bătea nici cum bine. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am greşit drumul. Îmi era din ce în ce mai sete şi efectiv culegeam boabele de rouă de pe ceva spini de pe marginea drumului. Nu ţin minte cât, dar sunt sigură că m-am plâns foarte mult. Dar până la urmă ce puteam face? Obiectivul era setat, deci înainte ca ruşii.

Şi am mai mers o tură bună şi am dat peste al 3-lea om. Deja ne era şi groază să întrebăm, dar am făcut-o şi pe asta:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat cam cu jumătate de gură.

Nu mai e mult! Mai vreo 4 kilometri.

În momentul acela am crezut că pică cerul pe mine. Sunt destul de sigură că am luat în considerare să rămân acolo şi să aştept grupul să se întoarcă. Evident că mami nu m-a lăsat.

Din fericire, omul s-a înşelat. În scurt timp am dat peste o fântână, cu cea mai rea şi mai sălcie apă, dar şi cea mai satisfăcătoare pe care am băut-o vreodată, iar apoi, de peşteră.

În ciuda tuturor inconvenientelor şi a detaliilor sinistre, partea stranie este că eu, cumva, cel mai bine îmi amintesc pădurea. Culorile toamnei în Apuseni sunt… un vis. Şi cu toate că drumul a fost înfiorător de greu, faptul că de data aceasta am mers cu autocarul mi-a lăsat o senzaţie de pagubă. Ca şi când mi s-ar fi luat ceva de mare preţ. Aş fi preferat de 1000 de ori să mai sufăr de sete, să mă doară picioarele, să nu ştiu exact cât mai am până la destinaţie, dar să mă bucur de toată splendoarea Apusenilor toamna.

Care este cea mai dragă amintire din copilăria voastră?