Îmi amintesc de tinerețile mele… cum plângeam după băieți și cum mi se părea că pică cerul pe mine ori de câte ori vreunu dintre ei se uita la mine mai ciudat. Îmi amintesc fluturii în stomac și senzația aia de plutire după ce mă sărutam cu băiatul care îmi plăcea.
Acum… nu mai trăiesc deloc senzația asta. Acum mi se pare așa o risipă de energie… de mine… de ce m-aș consuma eu pentru un băiat?
Oricât de mult regret că am crescut… partea asta nu-mi lipsește deloc: plânsul din orice… când totul mi se părea îngrozitor și imposibil și eram tot timpu why me? :((( :(((( Și acum mă mai enervez… uneori… dar nu mai plâng… niciodată. Băieții Nu merită!!!
Probabil vă întrebați de unde până unde… nu vă pot explica, îmi pare rău. Dar trebuia să mă descarc!!!
Eu in schimb n-am fost NICIODATA genul de fata care sa planga dupa baieti. Pe principiul ca daca ma fac sa plang nu ma merita. No way sa-mi pierd eu timp cu asa ceva. Mai bine citesc o carte buna :D.
eu tot ziceam ca nu plang pentru baieti, nu merita, bla bla, dar nu prea imi iesea, eu eram(sunt) prea sensibila : bine ca Seba nu ma face sa plang
Eu cand eram mica eram super plangacioasa. Acuma… nici povesti. Mai plang eu cand ma apuca, da niciodata dupa baieti :))