Replica asta mi-a rămas în cap dintr-o stupizenie de film ce l-am văzut cândva pentru că mi se potriveşte ca o mănuşă. Eu, de felul meu, sunt un om paranoic.
Nu, nu mi se pare că mă urmăresc oameni necunoscuţi pe stradă sau chestii din astea. Eu sunt paranoică doar când vine vorba de oamenii care-mi sunt dragi. Pot să nu vorbesc zile întregi cu mama Şerica, dar dacă nu îmi răspunde în secunda în care o sun, deja încep să mă gândesc că cine ştie ce i s-a întâmplat. Şi asta nu doar cu mama Şerica. Dacă nu îmi răspunde mami sau Alina sau Dana sau oricine… sentimentul e exact acelaşi.
Ştiu că e o reacţie complet iraţională. Probabil majoritatea oamenilor, când cineva nu le răspunde la telefon, se gândesc că persoana respectivă nu e disponibilă, pur şi simplu. Dar nu şi eu. Primul meu gând e întotdeauna că poate au păţit ceva rău. De parcă aş încerca să se obişnuiesc din timp cu ideea.
Probabil un psiholog mi-ar spune că am o specie de teamă patologică de pierderea celor dragi. Dar nu am fost niciodată la psiholog (deşi mami îmi tot zice că mă duce :D) şi nici singură nu îmi pot pune diagnosticul. Aşa că, ori de câte ori am parte de tăcere radio, inima mi se strânge şi, oricât aş vrea, nu pot spune decât… Doamne, dacă de data asta nu sunt eu paranoia?
Voi sunteţi zen? Sau vă apucă aşa ca pe mine?
Mă întorc la desenat :*
Exact reactia asta o am si eu la neraspunsul la telefon.
Imi fac filme in cap si de obicei au unul din urmatoarele elemente: crima, viol, accident. :))
Poate-mi aduce mos Craciun un xanax, acuma ca am scris asta.
Eu nu am probleme, la inceput eram stresata acum nici nu ma mai gandesc la asta. Astept sa ma sune cand o sa vada apelul pierdut ..