Anotimpurile lui Vivaldi la Palatul Baroc – review

Astăzi, la ora 18:30, m-am înființat frumușel la Muzeul de Artă pentru concertul de vioară al Art Kammerorchester Timișoara. Urma să se cânte Vivaldi, concertul în La minor și Anotimpurile. La început am crezut că nu va fi cine știe ce lume, dar încet încet, Sala Barocă a început să se umple, scaunele au devenit insuficiente, la fel și spațiul de pe margine. Ușa a devenit inaccesibilă, iar la un moment dat erau o grămadă de oameni și la balcon.

La ora 19 fix, cu o precizie de ceas elvețian, concertul a început. Moderator a fost Cristian Rudic, o persoană cu adevărat deosebită care a știut să întețină atmosfera pe parcursul întregului spectacol.

Evenimentul a debutat cu Concertul în La minor al lui Vivaldi, moment în care soliștii Corina Murgu și Ovidiu Rusu au fost în centrul atenției. A urmat cea mai cunoscută operă a lui Vivaldi, Anotimpurile.

Pe întreg parcursul evenimentului, spectatorii, de la mic la mare, au căzut pradă magiei muzicii. Nimeni nu a mișcat, nici un zgomot nu a deranjat atmosfera, doar sunetul viorilor, în perfectă armonie, a umplut încăperea.

La final, întreaga sală s-a ridicat în picioare pentru a aplauda reprezentația extraordinară.

Anotimpurile lui Vivaldi la Palatul Baroc

Pentru iubitorii de muzică clasică sâmbăta aceasta (26 noiembrie 2011) aduce un eveniment deosebit: un concert extraordinar Art Kammerorchester Timișoara. În superba Sală Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara vor răsuna, începând cu ora 19, acordurile extraordinare ale lui Vivaldi.

Evenimentul, organizat de Asociația Culturală Art Time, este un cadou pentru Timișoreni, intrarea fiind liberă. Deci, indiferent dacă sunteți sau nu pasionați de muzica clasică, nu ratați această ocazie extraordinară. Eu sigur nu o voi face.

Fabrica de globuri de la Gottlob

Sunt curioasă câți dintr voi știu că în județul Timiș, în Gottlob, destul de aproape de Timișoara, funcționează o fabrică de globuri și decorațiuni de Crăciun. Fabrica este italiană, nu îi știu acum numele exact, iar produsele se vând atât la noi, cât și în străinătate.

Astăzi am avut și eu ocazia să vizitez fabrica de globuri și am fost mega entuziasmata. Eu eram sigură că acolo se fac numai globuri, însă am avut deosebita placere de a descoperi că nu e deloc așa. Sunt confecționate și figurine pentru tot felul de diorame care, deși sunt produse în serie, au nevoie de tot felul de retușuri realizate manual.

De asemenea, sunt confecționați brazi artificiali, atât verzi cât și albi. E foarte interesant să vezi cum, din role întregi de (un fel de) panglică verde sunt realizate crenguțe, apoi rămurele, după care brazi întregi. Exact același proces este valabil și în cazul betelei.

Totuși, cel mai mult mi-au plăcut globurile. De toate formele, culorile și dimensiunile, globurile îți luau ochii. Cutii întregi de globuri frumos realizate, unele pictate manual, expuse pe mese uriașe. Nu țin minte să fi văzut în nici un magazin atât de mult globuri, de culori atât de variate și atât de frumos făcute.

Oamenii care lucrau la fabrică, ajutoarele lui Moș Crăciun ca să zic așa, mi s-au părut
extraordinar de deschiși și de liniștiți. Era o atmosferă atât de pașnică în fabrica aceea, cum mai rar întâlnești.

Un alt fapt extraordinar e că, în această perioadă, fabrica este vizitată de sute de grupuri de copii, majoritatea școlari și preșcolari. Lucru deloc surprinzător având în vedere cât de înnebuniți sunt copiii după Moș Crăciun.

În concluzie, vizitarea unei asemenea fabrici în perioada premergătoare sărbătorilor de iarnă e un must. Nicăieri nu simți mai puternic spiritul sărbătorilor decât într-un loc plin de culoare și de decorațiuni. Iar azi îmi doream din suflet să fiu un spiriduș în atelierul lui Moș Crăciun.

Toamna în Maramureș

Mult timp mi-am dorit din tot sufletul să vizitez Maramureșul, iar toamna aceasta am avut, în sfârșit, ocazia.

Vineri dimineața am plecat devreme, iar drumul a fost… complicat. Am mers pe sate, nu pe drumul european până la Oradea pentru că acesta se lucrează. Ne-am rătăcit de câteva ori și, seara pe la 6, urcam Gutâiul. Până la urmă, încet dar sigur, am ajuns la destinație, Hotelul Salina din Ocna Șugatag. Era prea târziu pentru a mai vizita ceva, așa că ne-am bucurat de piscina cu apă sărată, încălzită, ce se afla în incinta hotelului. Timp de 2 ore am stat ca ouăle în saramură, plutind în apa sărată ca în imponderabilitate.

Sâmbătă ne-am trezit cu forțe proaspete, pregătiți să vedem ce are Maramureșul de oferit. Primul punct pe ordinea de zi a fost cel mai cunoscut obiectiv turistic din zonă, Cimitirul Vesel din Săpânța. Până să ajung să-l văd, eram emoționată, în primul rând pentru că eu nu sunt fană a cimitirelor, însă acesta chiar mi-a plăcut. Ion Stan Pătraș, creatorul majorității crucilor din cimitir, a fost un artist cu adevărat extraordinar și a reușit să transmită învățăturile sale în special lui Dumitru Pop, care, după moartea maestrului Pătraș, a continuat arta sa. După cum e tradiția, crucile sunt realizate din lemn de stejar, atent sculptate și pictate într-o nuanță specifică de albastru, numită albastru de Săpânța. Pe ele este scris, în grai maramureșan, un epitaf amuzant, în care este menționat numele persoanei și lucrurile care au fost importante pentru el. De asemenea, în locul fotografiei tradiționale, este sculptată o imagine care-l reprezintă pe posesorul crucii într-un cadru specific vieții sale.

(Tot în Săpânța se găsește cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, însă, din păcate, noi nu am aflat la timp de acest aspect și nu am văzut-o.)

De la Săpânța am plecat spre Sighet, pentru a vizita Memorialul Vicitimelor Comunismului. Clădirea era fost închisoare din Sighet, locul unde au murit sute de oameni, printre care și nume ilustre ale istoriei noastre, dintre care o să-i amintesc doar pe Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. Memorialul nu are cum să nu te impresioneze. Să vezi condițiile în care trăiau oamenii aceia, să vezi câte locuri au existat în România în care oamenii au fost omorâți și torturați doar pentru că nu se încadrau în cerințele regimului, să vezi poze cu femei și copii persecutați, murdari și bătuți și mii de nume înșirate pe un zid, nu are cum să te lase rece. Mi-a venit să plâng de mila lor… și acum îmi vine să plâng și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că eu nu am trăit pe vremea aceea, că am avut o copilărie minunată și că singurele lucruri pe care le știu de pe vremea aceea sunt cele care-mi sunt povestite.

Am fost reticentă în a vizita acest Memorialul, dar după ce am făcut-o am ajuns la concluzia că toți ar trebui să vizităm locul acesta măcar o dată. Mai ales noi, cei care nu am trăit pe pielea noastră ororile acelor vremuri. Pentru că e ușor să spui că vai, a fost urât pe vreme comuniștilor, dar până nu vezi, cu ochii tăi, anumite lucruri. Până nu intri, cu teamă în suflet, în celula neagră și nu citești mărturiile celor închiși și torturați, nu poți realiza oroarea care au trăit-o oameni absolut normali, femei și copii care nu aveau nimic de-a face cu regimul, doctori care pur și simplu au ajutat oameni bolnavi, pentru care a fost mai important jurământul lui Hypocrate decât cererile regimului. În fața unei asemenea dezolări, nu poți decât să spui o rugăciune pentru sufletele lor și să aprinzi o lumânare în capelă. Apoi, să te bucuri din plin de libertatea ta, de viața ta, de fiecare clipă.

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Bârsana. Amplasată în cel mai pitoresc peisaj cu putință, complexul este o minunăție și găzduiește a doua bisericuță de lemn ca înălțime din Europa. El cuprinde mai multe corpuri de clădire, inclusiv unul destinat cazării turiștilor, întregul complex fiind îngrijit de doar 10 măicuțe.

Totuși, ceea ce m-a impresionat cel mai mult la mănăstirea aceasta, dar și la celelalte locuri din Maramureș, este talentul cu care oamenii lucrează lemnul. Este nevoie de multă răbdare și de multă măiestrie pentru a realiza asemenea construcții din lemn, pentru a crea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare detaliu puțin diferit. Din păcate, aceasta este o artă pe cale de dispariție.

Duminică am decis să nu plecăm direct acasă, ci să vizităm Mănăstirea Rohia, locul care l-a convins pe filosoful și poetul evreu Nicolae Steinhardt să treacă la ortodoxism și să se călugărească, după care l-a inspirat să scrie Jurnalul fericirii. Pe un drum șerpuit, ascunsă de copaci, Mănăstirea își așteaptă vizitatorii. Spre deosebire de celelalte biserici și mănăstiri din Maramureș, la Rohia totul este din piatră sau săpat în piatră. Liniștea care se inspiră aici este aproape palpabilă, iar amprenta lui Nicolae Steinhardt a rămas adânc întipărită în incinta mănăstirii. Mormântul său poate fi vizitat de către pelerini, precum și chilia, iar în numele său va fi realizat un monumental Centru Cultural-monastic, ce va găzdui biblioteca mănăstirii, muzeul acesteia, muzeul Nicolae Steinhardt, o editură, o tipografie și alte încăperi cu specific cultural-religios. Ceea ce impresionează la acest proiect este dimensiunea colosală, care poate fi observată chiar și în condițiile în care nu este finalizată.

Târziu, aproape de miezul nopții, ne-am întors în Timișoara. Eram obosiți, nerăbdători, dar și mulțumiți, împăcați. Au fost 3 zile încărcate de însemnătate, de frumusețe și de pace. Au fost 3 zile minunate în care ne-am îndrăgostit de Maramureș.

Concluzia la care eu am ajuns e că oricine, măcar o dată în viață, trebuie să viziteze Maramureșul.

Happy nights

A fost o perioadă când mergeam frecvent în Happy, apoi s-a schimbat și nu am mai mers. Dar acum… Happy s-a reinventat. Nu s-a schimbat nimic în decorul fizic efectiv, doar că atmosfera a redevenit cea de altă dată :)).

Aseară am fost în Happy  si a fost genial. Muzica e super și prețurile destul de accesibile. Studenții erau în vervă. Barul era plin, iar chelnerii nu mai pridideau cu livrarea comenzilor. Iar atmosfera era incendiară.

E o chestie specială când ești într-un loc mega aglomerat, în care se dansează, în care muzica e la maxim și tu, la rândul tău, ești înconjurat de prieteni. Parcă te umplide energie pozitivă, e un val de… adrenalină care te înconjoară și te rupi complet de lumea din afară.

Pentru mine, aseară, a existat un moment perfect în care eram perfect fericită.

Și să nu uit, joi, 18 noiembrie, Partidul Kiss FM vine în Happy Timișoara. Deci, ne vedem în Complex?