blogu lu andra

De vorba cu Ana Munteanu

Am cunoscut-o pe Ana Munteanu la Giroc, in timpul unui eveniment pentru copiii din clasa Danielei, cu ceva timp in urma. M-a impresionat modul in care citea povestile, expresivitatea, tonul vocii, cum reusea sa mentina atentia unui public nu tocmai usor. Asa ca am adaugat-o pe Facebook, adica ce ar face orice stalker de pe planeta :))), pentru ca eram sigura ca am multe de invatat de la ea.

Am regasit-o in piesa In afara jocului, care mi-a placut la nebunie. Si dupa Fest-FDR, am zis ca Ana Munteanu este persoana perfecta cu care sa discut despre teatru, viata si Timisoara (stiam ca ea a demarat Borcanul cu ulei, proiect ce viza colectarea uleiului menajer uzat).

blogu lu andra

Photo credits

I-am destainuit toate acestea Anei, dupa care am rugat-o sa imi spuna cate ceva despre ea. Si pentru ca nu stia de unde sa inceapa… ne-am intors la origini.

Ana Munteanu: M-am nascut si am crescut in Bucuresti. Am terminat facultatea de teatru. Dupa care am avut nevoie de o pauza si am zis sa vin in Timisoara. Mi-a placut foarte mult orasul. Am zis sa raman putin pe aici (rade). Apoi a aparut Ari, baietelul meu. Si am decis ca acesta este orasul in care vreau sa imi cresc copilul pentru ca are un alt tempo si o energie pozitiva. Chiar daca fac naveta Bucuresti-Timisoara constant, pentru diverse proiecte, aici ma simt bine, ma simt acasa.

Andra: Care este diferenta dintre oamenii din Timisoara si cei din Bucuresti?

A.M. Nu vad nici un fel de diferenta. Nici macar in public. Adica oameni faini sunt peste tot si oameni mai putin faini sunt peste tot. Depinde peste cine dai. Si depinde cum privesti tu lucrurile, daca le lasi sa te afecteze sau nu. Daca as fi vrut sa fac film, adica mai mult film, trebuia sa locuiesc in Bucuresti pentru ca acolo se intampla actiunea. Acolo sunt castingurile. Acolo se filmeaza. Dar teatru poti face oriunde. Public gasesti peste tot. Indiferent ca este vorba despre Bucuresti, Timisoara sau alte orase din tara.

A: Cum este publicul din Timisoara?

A.M: Mmm… aici lucrurile merg putin mai greu pentru ca nu exista o scena independenta. Nici cerere nu exista pentru ea. Publicul nu este educat in acest sens. O scena independenta ofera mult mai multa libertate artistului. Iar publicul trebuie sa fie deschis spre o experienta diferita de teatrul traditional. Din pacate, in Timisoara suntem prea saraci pentru asa ceva. Artistii nu au parte de sustinere financiara pentru experimente.

A: Intotdeauna ai stiut ca vrei sa fii actrita?

A.M: Nu am vrut si nu vreau sa fiu actrita. (Rade) Provin dintr-o familie foarte creativa. Mama a lucrat in teatru, matusa mea era actrita, am avut in jurul meu pictori, arhitecti. Si m-au impins de la spate. Chiar i-am reprosat mamei mele ca nu m-a incurajat sa urmez un alt drum. Mai ales ca eu sunt foarte organizata si am o gandire mai degraba analitica, decat extra creativa. Cand eram mai mica faceam sedinte de casa, atat de organizata eram.

A: Acesta este motivul pentru care ai inceput sa te implici in altfel de proiecte decat cele de la teatru? Cum este Borcanul cu ulei, de exemplu.

A.M: Exact! Eu consider ca viata mea a inceput dupa ce l-am nascut pe Ari. Din acel moment am simtit ca am facut ceea ce trebuia sa fac si am trecut la a ma descoperi pe mine si a face ceea ce imi place. De atunci ma simt libera sa fac ceea ce vreau. Si am crescut ca si actrita, am reusit sa trec peste anumite nemultumiri pe care le aveam, dar am si inceput sa imi doresc sa fac mai mult. Acum vreau sa fac ce imi place. Sa fiu pe scena imi place, dar eu vreau sa fiu in contact direct cu oamenii, sa le schimb viata. Din acest motiv am si ales sa joc in piese care aveau o latura sociala sau personala.

A: Chiar eram curioasa – in cate piese ai jucat pana acum?

A.M: Pff… am jucat in multe piese. Chiar nu le mai stiu pe toate acum. Vreo 3 chiar s-au casat.

A: Dar care a fost preferata ta?

A.M: Chiar nu pot sa spun ca am o preferata. Fiecare rol a reprezentat o alta parte a mea. Avioane de hartie mi-a placut foarte mult pentru ca e despre adolescenti si spectatorii pleaca acasa cu ceva. Pentru mine aplauzele nu sunt cele mai relevante. Sunt doar un ritual. Eu vreau sa joc in piese de la care oamenii sa plece cu o lacrima in ochi, cu ceva in inima. Oricum toata treaba cu teatrul este extrem de subiectiva si din acest motiv incerc sa gasesc si alte locuri in care pot activa astfel incat sa fiu sigura ca ceea ce le transmit oamenilor ajunge la ei.

A: De ce crezi ca s-a format cumva ideea ca teatrul este doar pentru un grup elitist, iar restul lumii nu ar trebui sa se bucure de el? Pentru ca eu, la un moment dat, asa ajunsesem sa percep acest fenomen.

A.M: Nu cred ca teatrul este doar pentru anumite grupuri. Adica acest lucru se poate intampla cand vine vorba de teatrul independent, insa teatrul national ar trebui sa aiba ceva pentru fiecare. Si cred ca acest lucru se intampla in Timisoara. Singurul inconvenient este frecventa pieselor, cumva. Adica sunt piese care se joaca o data pe stagiune si asa e greu si pentru noi. Pur si simplu uitam textul. Nu putem sa construim intre noi. De exemplu Avioane de hartie am jucat-o de mai multe ori si am simtit diferenta. Teatrul e un organism viu si asta imi place la el. Si cand ai colegi misto si un text misto, e viata acolo!

A: Unul dintre proiectele in care te-ai implicat si pe care le stiu eu este Borcanul cu Ulei. Dar nu s-a mai auzit nimic despre el de ceva timp. Ce se mai intampla cu Borcanul?

A.M: Da, Borcanul cu ulei este un proiect la care tin foarte mult. Eu chiar vreau sa fac din Timisoara primul oras din Romania in care se strange ulei serios. Si ca sa realizam acest lucru peste 10 ani, trebuie sa educam generatiile tinere. Pentru ca am umblat o vara intreaga cu cargo bike-ul si am strans peste 1000 de litri de ulei, insa nu era o metoda fezabila. Atunci ma pregateam si pentru maraton, iar plimbatul cu cargo bike-ul m-a ajutat. Dar, daca iti spune cineva ca Timisoara este plata, sa nu crezi. Eu cu cargo bike-ul simteam fiecare delusor (rade). Totusi, inca avem 2 volutare, una in Calea Sagului si una in Dacia, cu mine 3, care strang ulei si ma bucur foarte mult ca zilnic ne scriu oamenii pe Facebook si vin sa ne aduca ulei uzat. Dar problema este una de educatie, cum am spus. Din acest motiv am demarat o colaborare cu cei de la Universitatea de Vest. O sa punem cate un recipient de colectare in fiecare dintre caminele UVT si daca studentii vad, vor invata. Ei inca sunt la varsta la care isi pot forma obiceiuri noi. Si dupa ce vor invata ei, isi vor invata copiii si o sa avem 2 generatii care o sa fie obisnuite asa. Deci lucrurile se vor putea schimba incet, dar sigur.

A: In afara de Borcanul cu ulei, ce alte proiecte mai ai in gand?

A.M: Pai eu am avut toata viata in mine dorinta asta de a face ceva. De mica eram activista :))). In liceu am fost voluntar Salvati copiii si asta am facut si in prima vara in care m-am mutat in Timisoara, iar acum am mai primit cateva propuneri de colaborare, despre care nu vreau sa vorbesc inca. Cert este ca mi-am dat seama ca pentru a face o schimbare trebuie sa actionezi la nivel politic. Nu vreau sa fiu eu politician, dar vreau sa am know how-ul pentru consiliere. De-asta am inceput un master de politici publice si daca vine cineva la mine, indiferent de culoarea politica si imi spune ca vrea sa faca ceva, iar eu cred in proiectul lui, il ajut. A devenit tot mai clar pentru mine ca multi dintre cei care ne conduc nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca chestia asta. Si in 4 ani nu au timp sa isi dea seama. Ba mai mult, daca incep sa puna intrebari, lumea se uita cu suspiciune la ei. Pentru ca exista oameni carora le convine, pur si simplu, situatia aceasta. Ceea ce nu este ok deloc. Si scuza asta cu Traim in Romania… nu merge. Noi suntem Romania si noi facem schimbarea. Si asta e valabil si pentru teatru.

Povestile au mai continuat, insa trebuie sa mai pastrez ceva si pentru data viitoare. Ana este un om minunat si sunt sigura ca va schimba lumea. Iar daca nu o va face ea, o va face, cu siguranta, Ari. Dar pana va creste el mare, fiti voi schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume. Si mergeti la teatru.

Street Food Festival Timisoara 2017

Weekendul acesta raiul mancaciosilor s-a mutat la Timisoara, iar timisorenii, cu mic, cu mare, s-au bucurat din plin de el.

Am ajuns la concluzia ca sunt un om foarte influentabil. Anul trecut, cand Mishuella posta de zor de la Street Food Festival Cluj priveam cu jind ecranul telefonului si regretam amarnic ca nu sunt acolo. Apoi Street Food Festival a rasarit ca un soare in toate orasele tarii, mai devreme sau mai tarziu pe parcusul anului, iar eu abia am asteptat sa vina la noi. Bineinteles ca in prealabil m-am gandit ca poate mai ajung si la Sibiu sau Arad atunci cand evenimentul a fost organizat in respectivele locatii, dar nu a fost sa fie.

Cand asteptarea da roade

Pana la urma, a venit si sfarsitul lui septembrie care a adus multe camioane de mancare in orasul nostru. Evenimentul a inceput joi si, cum stiam ca in weekend o sa fiu plecata din oras, am zis sa merg in prima zi ca sa fiu sigura. Apoi am ajuns si vineri pentru ca Alina este mai gurmanda decat mine si nu am putut sa ii spun nu :))). Ce sa fac daca suntem o familie de pofticiosi?

Partea buna este ca a meritat sa asteptam atat de mult evenimentul pentru ca a fost foarte fain. Joi s-a mai luat curentul, dar vineri nu a mai fost absolut nici o problema. Si avand in vedere cat de multe persoane se invarteau pe acolo, cred ca timisorenii au fost la fel de incantati ca si mine.

Prima impresie

Joi seara am ajuns in Parcul Rozelor setata sa mananc burgeri. Alina deja daduse o tura, dar tot am mers sa vedem fiecare camion si stand in parte. Era primul nostru festival de mancare, deci trebuia sa ne bucuram din plin de fiecare aspect, inclusiv de cozile uriase. Pana la urma acesta a fost si modul prin care am ales unde urma sa mancam :))). Desi nu mi-am pus pana acum problema cum au decis oamenii de la coada sa manance intr-un loc sau in altul pentru ca nicaieri nu era chiar in permanenta coada.

In materie de mancare, gaseai orice doreai: burgeri, hot dogs, preparate din pui, pleskavita lui chef Foa, sea food, thai food, mancare chinezeasca, paste, clatite, clatite americane, canoli, inghetata si cam orice v-ati mai putea imagina. Cat despre preturi, sa spunem ca erau la nivelul mediu spre ridicat, dar nici nu ma asteptam la altceva.

Elemozsia Foodtruck

Dupa cum am spus, joi voiam burgeri mai mult decat orice altceva. Si pana ne-am invartit de colo-colo am descoperit Crushul, de care deja ma indragostisem la Untold, asa ca am zis sa savurez un vin bun pana stau la coada. Apoi am hotarat sa ne stabilim la coada de la Elemozsia. Bine, a contribuit si Oana la aceasta decizie, de care ne-am ciocnit in timp ce mergea spre masa cu unul dintre cei mai aratosi (pot folosi acest adjectiv pentru mancare?) burgeri pe care i-am vazut vreodata :))).

Am stat jumate de ora la coada, dupa cum era de asteptat, insa intr-un final am reusit sa savuram o cina delicioasa, noaptea tarziu :))). Si daca burgerii au fost foarte buni, cartofii au fost extraordinari. De foarte mult timp nu am mai mancat asa cartofi buni, bine sarati si cu un sos delicios de la statia de sosuri Unilever. Bravo lor ca au pus asa ceva la dispozitia mancaciosilor!

Si pentru ca am mancat atat de bine si am savurat un vin atat de bun (in cazul lui Flavius o bere, iar in cel al Alinei si al Andreei un fresh :))), nu am mai avut loc pentru desert. Chiar daca standul de canoli arata intr-un mare fel.

Batranu Sas

Daca joia a fost planificata din timp, vineri chiar nu credeam ca o sa mai mergem la Street Food Festival. Dar universul a avut alte planuri si, in loc sa ma pregatesc pentru weekend, am savurat o noua masa in Parcul Rozelor.

De data aceasta, Alina a ales locatia si ne-am pus la coada foarte, foarte mare de la camionul Batranului Sas. Aici se serveau ceea ce unii ar numi hotdogs, doar ca dimensiunea era de la mica la foarte mare. Si, cum eram lesinati de foame, am mers cu cel foarte mare :))). In ciuda retinerii mele initiale, sa mancam aici a fost cea mai buna alegere. Hotdog-ul nostru era dotat cu un carnacior delicios, castraveti murati, o super ceapa crocanta (vreau reteta neaparat!) si cheddar topit ca si cireasa de pe tort. In plus, puteai sa iti pui ce sosuri aveai tu chef in completare.

Ca si in prima seara, am prins masa exact langa camion. Si nu pot sa va mai povestesc despre aceasta minunatie hipercalorica pentru ca imi ploua in gura numai cand imi amintesc, ceea ce nu este bine pentru saptamana light pe care mi-o propusesem :))).

Red Barn

Partea culmea este ca, desi nu am putut manca tot hotdogul, nici eu, nici Alina, am zis ca nu plecam acasa pana nu incercam clatitele de la Red Barn :))). Alina era obsedata de ele de 2 zile. Deci ne-am pus iar la coada si am asteptat.

Cei de la Red Barn aveau clatite americane si pancakes. Noi am vrut clatite americane si, de data aceasta, Alina a fost mai inspirata decat mine, chiar daca amandoua alegerile noastre au fost geniale. Ceea ce m-a socat, insa, a fost pufosenia clatitelor. Reteta mea nu iese niciodata asa. Deci as vrea sa stiu secretul!

Acestea fiind spuse, abia astept urmatoarea editie de Street Food Festival!

Voi ati ajuns pe la festival? Si daca da, ce anume ati incercat?

Pentru mai multe povesti si recomandari, nu uitati sa dati subscribe!

Ametras Teambuilding – Chapter 2: Eselnita

Dupa succesul teambuildingului de anul trecut (despre care scriam aici), va dati seama ca abia am asteptat sa vina toamna ca sa vad unde ne mai trimite Ametras pentru a consolida echipa. Iar in momentul in care am aflat ca vom merge la Dunare, mai precis la Eselnita, nerabdarea mea a crescut vazand cu ochii.

Blogu lu Andra

Hello, Eselnita!

Stiam de Eselnita de pe Facebook. As fi descris-o ca un micut colt de rai si imi doream din suflet sa ajung aici. Iar daca drumul a fost cum a fost, in momentul in care am inceput sa vedem Dunarea am simtit o liniste greu de definit. Stiti doar ca am o afinitate pentru tot ce tine de apa, iar acest fluviu ocupa un loc special in sufletul meu.

Despre Eselnita pot sa va spun ca este un satuc situat pe malul romanesc al Dunarii, populat in cea mai mare parte de pensiuni. Ele sunt construite fiecare in propriul stil, ceea ce este putin deranjant. Adica mi-ar fi placut sa descopar o imagine mai unitara, dar asa ceva nu este cu putinta la noi. Pensiunile trebuie sa fie cat mai mari si cat mai colorate. Acesta e principiul dupa care functioneaza romanii: flashy si profitabil.

Dar am deraiat de la subiect putin. Sa nu va mirati, se va mai intampla.

Blogu lu Andra

Activitatile

Dupa cum spuneam, am sosit la Eselnita si ne-am lasat vrajiti de peisaj. Sa privesti Dunarea, mai ales in zile in care norii se plimba pe cer, este o adevarata incantare. Insa a trebuit sa ne concentram si la lucruri mai serioase. Pentru ca echipa ce s-a ocupat de teambuilding pregatise o serie de super evenimente pentru noi.

Blogu lu Andra

Outdoor

Eu nu sunt mare amatoare de sporturi outdoor (stiati deja asta :D), dar cand am auzit ca o sa avem posibilitatea sa facem rapel am zis ca trebuie sa incerc. Doar primisem si provocarea unei activitati extreme (Anca, sper ca se pune :D). Mai ales ca acesta era urmat de tiroliana, explorarea pesterii Ponicova si o plimbare pe Dunare cu salupa. Cum as fi putut refuza asa ceva?

Blogu lu Andra

Am ajuns usor pana la intrarea in pestera, insa coborarea in rapel a durat putin. In primul rand pentru ca grupul era destul de mare. In al doilea rand pentru ca, in ciuda indicatiilor primite, prima data cand trebuie sa cobori pe sfoara nu e chiar floare la ureche. Pentru ca ai hamul si siguranta si ti se spune de 3 ori ca nu are ce sa ti se intample, dar in capul tau se aude doar urmatoarea fraza: Atarni legata de o sfoara la 25 de metri in aer! Ceea ce nu e la fel de grav ca Urmeaza sa te arunci in gol de la 30 de metri! (vezi aici), dar nici foarte departe.

Blogu lu Andra

In ciuda fricii, pe care am decis, ca de fiecare data, sa o infrunt, am coborat ca o eroina. De fapt ca un melc erou :))). Iar de aici, a fost floare la ureche. Tiroliana relativ micuta nu avea cum sa ma sperie. Explorarea pesterii a presupus doar sa fiu atenta pe unde merg, sa imi pornesc lanterna de pe casca si sa nu fac o criza daca dau de lilieci, iar plimbarea pe Dunare a fost cireasa de pe tort.

Indoor

Intorsi la pensiune, ne-am pregatit pentru o noua runda de jocuri. Nu are rost sa vi le descriu pentru ca au fost prea multe si prea funny, dar trebuie sa va spun ca ne-au ajutat sa ne conectam ca si echipa. Dupa acest teambuilding chiar pot spune ca suntem o echipa mai friendly. Desi nu imi dau seama daca au fost activitatile sau cele 2 runde de Activity ce le-au urmat :))).

Quick question: cum ajungi de la ce are casa, dar nu e gard la Marele Zid Chinezesc? Daca sunteti curiosi de raspuns, lasati un comentariu ;).

Blogu lu Andra

Camila troiana

Desi seara de vineri a fost cu prelungiri, sambata, dupa micul dejun, a trebuit sa ne punem abilitatile de constructori in functiune pentru a realiza o monumentala camila troiana. A fost o provocare pentru ca am fost impartiti in 4 echipe, fiecare a primit o sectiune din camila si nu puteam comunica decat prin ”email” :))). E greu de crezut, dar chiar si atunci cand te despart 20 de metri de colaboratorii tai, emailul functioneaza greu.

Totusi, am reusit sa ne descurcam admirabil. Am construit un adevarat monument, ce mai :))). Si ne-am distrat de zile mari pe parcusul procesului.

Pensiunea La Ponton

Daca activitatile au fost minunate, nu pot spune acelasi lucru in totalitate despre gazdele noastre.

Am fost cazati la pensiunea La Ponton. Aceasta era foarte mare, foarte complicata si cu cel mai fain ponton din zona. Camera noastra a fost super faina. Am avut balcon si o priveliste extraordinara spre Dunare. Patul mi-a placut la nebunie, atat de moale si de comfortabil. Si chiar era curatenie.

Sincer, as fi revenit aici, insa nu mi-a placut deloc atitudinea doamnelor care se ocupau de pensiune. Nu mi se pare deloc normal ca o gazda sa fie tot timpul tafnoasa si sa iti raspunda pe un ton rastit. Nu stiu daca ni s-a intamplat noua asa pentru ca eram un grup mai mare si totul era gata platit sau asa e in mod normal. Daca ati trecut si voi pe aici chiar mi-ar placea sa aud cum a fost experienta voastra cu personalul.

Si ca sa fie totul minunat, nu pot spune ca mi-a placut in mod special nici mancarea. Adica ciorbele au fost bune si micul dejun ok. Dar felul 2 a lasat in ambele zile de dorit. De cele mai multe ori mancarea era in cel mai bun caz calduta. In prima zi snitelul de pui avea gust de peste (si nu doar al meu).

Blogu lu Andra

Intoarcerea in Eselnita

Privind in ansamblu intreaga experienta, sunt perfect hotarata sa revin in Eselnita in primvara, impreuna cu Flavius. Vreau sa ne bucuram de un weekend de relaxare, sa vada si el pestera Ponicova, capul lui Decebal si cazanele Dunarii. Imi doresc foarte tare sa descoperim impreuna lalelele de stanca, unice in Europa, ce infloresc in luna aprilie.

Pana atunci, dati un subscribe ca sa vedeti pe unde ma mai plimb si poate gasiti inspiratie pentru escapadele viitoare :D.

Dam startul inscrierilor pentru November Notes in Social Media 2017

Cu toate emotiile ce au insotit evenimentul, am foarte putine amintiri clare despre prima editie a November Notes in Social Media. Insa nu imi pot sterge din minte sentimentul de satisfactie pe care il traiam ori de cate ori primeam felicitari pentru initiativa. Indiferent daca acestea au venit in acea minunata zi de 11 noiembrie sau in lunile ce i-au urmat. Totusi, nu pot spune ca organizarea acestui eveniment a fost floare la ureche. Probabil acesta este motivul pentru care a durat ceva pana am reusit sa demaram a doua editie, chiar daca tema nu ne-a dat pace inca de la inceputul anului.

2 zile dedicate November Notes

Tocmai pentru ca prima editie a fost, cu toata modestia, un succes, am vrut ca anul acesta sa facem ceva mai mult. Ne-a fost putin groaza, pentru ca intregul concept era mult mai complex, insa nu am lasat acest lucru sa ne descurajeze. Am inceput sa vorbim cu speakeri, cu sponsori, mai vechi sau mai noi. Am primit confirmari si refuzuri, un frumos puzzle care a fost incununat ieri de deschiderea sesiunii de inscrieri.

De ce am decis sa extindem durata evenimentului?

In primul rand pentru ca volumul de informatie pe care vrem sa il punem la dispozitia publicului este mult mai mare. Deci nu ne puteam limita la o singura zi. Astfel, am decis ca vineri, 10 noiembrie, sa aiba loc cele 3 paneluri ale conferintei, iar sambata, 11 noiembrie, cele 2 workshopuri.

In ceea ce priveste conferinta propriu-zisa, lucrurile sunt foarte clar stabilite si 70% din speakeri sunt confirmati. Nu vreau sa va spun prea multe, asa ca o sa va dezvalui un singur nume pentru fiecare panel. Conferinta va fi deschisa de o sesiune numita Building reality – povesti care au inspirat fapte, iar aici va veni sa ne inspire Romina Faur.

Dupa o bine meritata pauza, vom trece la a doua sesiune, intitulata Social Media Pulse – campanii care au adus o schimbare. Aici am invitat-o pe Miruna Ioani, care a demonstrat lumii ca si blondele gandesc :D. Multumesc, Miruna!

Si pentru ca o zi atat de plina trebuia sa se termine cu o dezbatere pe masura, anul acesta vrem sa vorbim despre Oversharing – cand mult devine prea mult. Vom face acest lucru in compania unor oameni cu o deosebita experienta in social media, printre care se va numara si Cristian China Birta (a.k.a. Chinezu).

In al doilea rand, datorita nevoii de informatii mult mai concrete existente pe piata. Acestea vor fi furnizate de catre persoane extrem de bine pregatite in cadrul celor 2 workshopuri de sambata. Nu o sa va dezvalui numele speakerilor, insa vreau sa stiti de acum ca unul dintre ele va fi axat pe content, iar celalalt va fi un curs aplicat de WordPress.

Publicul nostru cel de toate zilele

Avand in vedere tot ce v-am spus pana acum, va dati seama cam care este profilul publicului vizat: tanar, dinamic, dornic de informatii cat mai noi, pasionat de social media si blogging. Ne adresam bloggerilor, pe care ii invitam sa ne fie ambasadori, dar si corporatistilor mai mari sau mai mici. Ne adresam freelancerilor, dar si oamenilor ce simt o oarecare atractie pentru acest domeniu, ar vrea sa activeze in cadrul lui, dar nu stiu de unde sa inceapa.

Datorita categoriilor atat de variate de public, avem mai multe modalitati de inscriere. Bloggerii o pot face aici, iar publicul neinitiat in lumea blogosferei se poate inscrie aici.

5 motive pentru care nu puteti rata November Notes in Social Media 2017

Daca pana acum nu v-am convins, este clar ca am nevoie de o lista clara si concisa. Deci iata 5 motive pentru care trebuie sa participati la editia a doua a November Notes in Social Media:

  1. Veti descoperi noi surse de inspiratie
  2. Veti intra in contact cu persoane din domeniul vostru de interes
  3. Veti putea pune intrebari unora dintre cei mai bine pregatiti oameni din domeniu
  4. Veti descifra secretele WordPress
  5. Veti face cunostinta cu super echipa noastra si, cine stie, poate colaboram in viitor 😉

Acestea fiind spuse, nu uitati sa va inscrieti. Urmariti noutatile pe pagina evenimentului (adica aici) sau pe bloggingtm.ro. Si ne vedem in noiembrie :D.

#24centimetri

#24centimetri

de Adi Hadean

L-am admirat pe Adi Hadean in timpul emisiunilor Master Chef pentru ca parea genul de om care tace si face. Cumva, m-a atras faptul ca nu tinea sa fie exuberant ca si alti jurati de pe la televizor si, dupa ce l-am auzit vorbind in cadrul unei conferinte din Bucuresti (nici nu mai stiu care avand in vedere la cate am participat anul acesta), am decis ca trebuie sa imi cumpar cartea lui. A durat ceva timp pana am ajuns sa o citesc, insa in momentul in care acest lucru s-a intamplat, nu am putut-o lasa din mana.

#24centimetri

Photo credits

Nu o carte de bucate, ci o lectie de viata

Pentru mine #24centimetri a fost o gura de aer proaspat. Ca si scriitor, Adi Hadean este la fel de franc si de sincer cum este in bucatarie. Cartea este plina de pasaje din viata lui, povestite cu cel mai sincer umor ardelenesc. De la modul in care a descoperit bucataria, la toate suisurile si coborasurile de care a fost nevoie pentru a-si da seama ca aceasta este pasiunea pe care trebuie sa o urmeze in viata, Adi Hadean vorbeste ca si cum ar sta la un pahar de vin bun cu un vechi prieten. Cred ca acest aspect a fost ceea ce mi-a placut cel mai mult la #24centimetri.

Daca ar fi sa spun ce anume am invatat din cartea lui Adi Hadean, cred ca mi-a ramas in cap ideea ca nu trebuie sa te agiti daca nu iti dai seama de la bun inceput ce vrei sa faci. Poate momentul acela Ahaaaaa!!!! vine la 40 de ani. Nu este nici o problema. Important este sa nu te multumesti niciodata cu putin.

O scurta analiza a bucatariei romanesti

Bineinteles ca o carte scrisa de un bucatar nu poate fi lipsita de sfaturi de bucatarie. Insa nu pot spune ca le-am tinut minte pe toate. Dar ceva mi-a ramas in minte si mi se pare vital. Undeva, in cele 237 de pagini, Adi Hadean spune ca nu poti face mancare buna cu ingrediente proaste. Dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca a existat cel putin un moment in care, aflandu-ma in supermarket, am ales ingredientele mancarurilor mele in functie de pret, iar acest lucru si-a spus cuvantul in rezultatul final.

Intre aceleasi pagini, Adi Hadean spunea ca romanii nu au o cultura a mancarii bune. Probabil datorita vremurilor pe care le-am trait sau suntem noi oameni mai comozi, cert este ca preferam mancarea multa si ieftina. Nu stim sa savuram bucatele din fata noastra, iar acest lucru trebuie sa se schimbe.

Poate o sa sune ciudat, dar de cand am citit aceasta carte, am inceput sa privesc putin altfel mancarea. Am momente in care prefer sa merg in oras si sa savurez ceva, chiar daca primul meu impuls este E prea scump! Apoi imi amintesc de o replica, pe care nu mai stiu unde am auzit-o, care spune cam asa: Suntem prea saraci ca sa mancam prost. Atunci decid sa ma rasfat.

Povesti care schimba vieti

Exista pe lumea aceasta carti care iti ofera o noua perspectiva asupra vietii. Din punctul meu de vedere #24centimetri este exact genul acesta de carte. Asa ca mergeti in librarii, aruncati un ochi peste ea si sigur o veti lua acasa. Iar dupa ce ati citit-o, puteti sa imi lasati un comentariu in care sa imi spuneti cum vi s-a parut. Sigur nu veti regreta.