blogu lu andra

De vorba cu Ana Munteanu

Am cunoscut-o pe Ana Munteanu la Giroc, in timpul unui eveniment pentru copiii din clasa Danielei, cu ceva timp in urma. M-a impresionat modul in care citea povestile, expresivitatea, tonul vocii, cum reusea sa mentina atentia unui public nu tocmai usor. Asa ca am adaugat-o pe Facebook, adica ce ar face orice stalker de pe planeta :))), pentru ca eram sigura ca am multe de invatat de la ea.

Am regasit-o in piesa In afara jocului, care mi-a placut la nebunie. Si dupa Fest-FDR, am zis ca Ana Munteanu este persoana perfecta cu care sa discut despre teatru, viata si Timisoara (stiam ca ea a demarat Borcanul cu ulei, proiect ce viza colectarea uleiului menajer uzat).

blogu lu andra

Photo credits

I-am destainuit toate acestea Anei, dupa care am rugat-o sa imi spuna cate ceva despre ea. Si pentru ca nu stia de unde sa inceapa… ne-am intors la origini.

Ana Munteanu: M-am nascut si am crescut in Bucuresti. Am terminat facultatea de teatru. Dupa care am avut nevoie de o pauza si am zis sa vin in Timisoara. Mi-a placut foarte mult orasul. Am zis sa raman putin pe aici (rade). Apoi a aparut Ari, baietelul meu. Si am decis ca acesta este orasul in care vreau sa imi cresc copilul pentru ca are un alt tempo si o energie pozitiva. Chiar daca fac naveta Bucuresti-Timisoara constant, pentru diverse proiecte, aici ma simt bine, ma simt acasa.

Andra: Care este diferenta dintre oamenii din Timisoara si cei din Bucuresti?

A.M. Nu vad nici un fel de diferenta. Nici macar in public. Adica oameni faini sunt peste tot si oameni mai putin faini sunt peste tot. Depinde peste cine dai. Si depinde cum privesti tu lucrurile, daca le lasi sa te afecteze sau nu. Daca as fi vrut sa fac film, adica mai mult film, trebuia sa locuiesc in Bucuresti pentru ca acolo se intampla actiunea. Acolo sunt castingurile. Acolo se filmeaza. Dar teatru poti face oriunde. Public gasesti peste tot. Indiferent ca este vorba despre Bucuresti, Timisoara sau alte orase din tara.

A: Cum este publicul din Timisoara?

A.M: Mmm… aici lucrurile merg putin mai greu pentru ca nu exista o scena independenta. Nici cerere nu exista pentru ea. Publicul nu este educat in acest sens. O scena independenta ofera mult mai multa libertate artistului. Iar publicul trebuie sa fie deschis spre o experienta diferita de teatrul traditional. Din pacate, in Timisoara suntem prea saraci pentru asa ceva. Artistii nu au parte de sustinere financiara pentru experimente.

A: Intotdeauna ai stiut ca vrei sa fii actrita?

A.M: Nu am vrut si nu vreau sa fiu actrita. (Rade) Provin dintr-o familie foarte creativa. Mama a lucrat in teatru, matusa mea era actrita, am avut in jurul meu pictori, arhitecti. Si m-au impins de la spate. Chiar i-am reprosat mamei mele ca nu m-a incurajat sa urmez un alt drum. Mai ales ca eu sunt foarte organizata si am o gandire mai degraba analitica, decat extra creativa. Cand eram mai mica faceam sedinte de casa, atat de organizata eram.

A: Acesta este motivul pentru care ai inceput sa te implici in altfel de proiecte decat cele de la teatru? Cum este Borcanul cu ulei, de exemplu.

A.M: Exact! Eu consider ca viata mea a inceput dupa ce l-am nascut pe Ari. Din acel moment am simtit ca am facut ceea ce trebuia sa fac si am trecut la a ma descoperi pe mine si a face ceea ce imi place. De atunci ma simt libera sa fac ceea ce vreau. Si am crescut ca si actrita, am reusit sa trec peste anumite nemultumiri pe care le aveam, dar am si inceput sa imi doresc sa fac mai mult. Acum vreau sa fac ce imi place. Sa fiu pe scena imi place, dar eu vreau sa fiu in contact direct cu oamenii, sa le schimb viata. Din acest motiv am si ales sa joc in piese care aveau o latura sociala sau personala.

A: Chiar eram curioasa – in cate piese ai jucat pana acum?

A.M: Pff… am jucat in multe piese. Chiar nu le mai stiu pe toate acum. Vreo 3 chiar s-au casat.

A: Dar care a fost preferata ta?

A.M: Chiar nu pot sa spun ca am o preferata. Fiecare rol a reprezentat o alta parte a mea. Avioane de hartie mi-a placut foarte mult pentru ca e despre adolescenti si spectatorii pleaca acasa cu ceva. Pentru mine aplauzele nu sunt cele mai relevante. Sunt doar un ritual. Eu vreau sa joc in piese de la care oamenii sa plece cu o lacrima in ochi, cu ceva in inima. Oricum toata treaba cu teatrul este extrem de subiectiva si din acest motiv incerc sa gasesc si alte locuri in care pot activa astfel incat sa fiu sigura ca ceea ce le transmit oamenilor ajunge la ei.

A: De ce crezi ca s-a format cumva ideea ca teatrul este doar pentru un grup elitist, iar restul lumii nu ar trebui sa se bucure de el? Pentru ca eu, la un moment dat, asa ajunsesem sa percep acest fenomen.

A.M: Nu cred ca teatrul este doar pentru anumite grupuri. Adica acest lucru se poate intampla cand vine vorba de teatrul independent, insa teatrul national ar trebui sa aiba ceva pentru fiecare. Si cred ca acest lucru se intampla in Timisoara. Singurul inconvenient este frecventa pieselor, cumva. Adica sunt piese care se joaca o data pe stagiune si asa e greu si pentru noi. Pur si simplu uitam textul. Nu putem sa construim intre noi. De exemplu Avioane de hartie am jucat-o de mai multe ori si am simtit diferenta. Teatrul e un organism viu si asta imi place la el. Si cand ai colegi misto si un text misto, e viata acolo!

A: Unul dintre proiectele in care te-ai implicat si pe care le stiu eu este Borcanul cu Ulei. Dar nu s-a mai auzit nimic despre el de ceva timp. Ce se mai intampla cu Borcanul?

A.M: Da, Borcanul cu ulei este un proiect la care tin foarte mult. Eu chiar vreau sa fac din Timisoara primul oras din Romania in care se strange ulei serios. Si ca sa realizam acest lucru peste 10 ani, trebuie sa educam generatiile tinere. Pentru ca am umblat o vara intreaga cu cargo bike-ul si am strans peste 1000 de litri de ulei, insa nu era o metoda fezabila. Atunci ma pregateam si pentru maraton, iar plimbatul cu cargo bike-ul m-a ajutat. Dar, daca iti spune cineva ca Timisoara este plata, sa nu crezi. Eu cu cargo bike-ul simteam fiecare delusor (rade). Totusi, inca avem 2 volutare, una in Calea Sagului si una in Dacia, cu mine 3, care strang ulei si ma bucur foarte mult ca zilnic ne scriu oamenii pe Facebook si vin sa ne aduca ulei uzat. Dar problema este una de educatie, cum am spus. Din acest motiv am demarat o colaborare cu cei de la Universitatea de Vest. O sa punem cate un recipient de colectare in fiecare dintre caminele UVT si daca studentii vad, vor invata. Ei inca sunt la varsta la care isi pot forma obiceiuri noi. Si dupa ce vor invata ei, isi vor invata copiii si o sa avem 2 generatii care o sa fie obisnuite asa. Deci lucrurile se vor putea schimba incet, dar sigur.

A: In afara de Borcanul cu ulei, ce alte proiecte mai ai in gand?

A.M: Pai eu am avut toata viata in mine dorinta asta de a face ceva. De mica eram activista :))). In liceu am fost voluntar Salvati copiii si asta am facut si in prima vara in care m-am mutat in Timisoara, iar acum am mai primit cateva propuneri de colaborare, despre care nu vreau sa vorbesc inca. Cert este ca mi-am dat seama ca pentru a face o schimbare trebuie sa actionezi la nivel politic. Nu vreau sa fiu eu politician, dar vreau sa am know how-ul pentru consiliere. De-asta am inceput un master de politici publice si daca vine cineva la mine, indiferent de culoarea politica si imi spune ca vrea sa faca ceva, iar eu cred in proiectul lui, il ajut. A devenit tot mai clar pentru mine ca multi dintre cei care ne conduc nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca chestia asta. Si in 4 ani nu au timp sa isi dea seama. Ba mai mult, daca incep sa puna intrebari, lumea se uita cu suspiciune la ei. Pentru ca exista oameni carora le convine, pur si simplu, situatia aceasta. Ceea ce nu este ok deloc. Si scuza asta cu Traim in Romania… nu merge. Noi suntem Romania si noi facem schimbarea. Si asta e valabil si pentru teatru.

Povestile au mai continuat, insa trebuie sa mai pastrez ceva si pentru data viitoare. Ana este un om minunat si sunt sigura ca va schimba lumea. Iar daca nu o va face ea, o va face, cu siguranta, Ari. Dar pana va creste el mare, fiti voi schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume. Si mergeti la teatru.

Camara Motului

De vorba cu domnul Delu Nicola

– despre Camara Motului, patriotism si turism –

Dupa cum stiti deja, Vila Vank a devenit casa noastra de la Arieseni, iar domnul Delu si doamna Cristina sunt parte din familia noastra extinsa. Cum s-a intamplat asta? Pentru ca venim aici de atatia ani. Pentru ca ne bucuram de produsele lor minunate de atatia ani. Si pentru ca stiu cat de mult muncesc si cat suflet pun in tot ceea ce fac. Deci consider ca este de datoria mea sa spun povestea acestor oameni. Asa ca sambata seara am stat de vorba, in tihna, ca ardelenii, cu domnul Delu Nicola. Rezultatul? Vine chiar acum!

1. As vrea, in primul rand, sa va intreb cum a luat nastere Camara Motului, brandul dumneavoastra?

Cand am pornit restaurantul am vrut sa valorificam materia prima din zona: fructe de padure, ciuperci, muguri de brad, plante medicinale si altele. Acestea sunt din belsug in aceasta zona binecuvantata de Dumnezeu. Din mai pana in noiembrie avem resurse. Apar probleme daca vremea nu este buna. Unii ani sunt mai saraci, cum a fost 2016. Atunci costurile sunt mai mari. Dar ceea ce facem este pentru oameni. Iubim zona aceasta si vrem sa ajunga la cat mai multa lume produsele realizate din bogatiile Apusenilor. Si cum ne mai ajuta si oamenii din zona cu adunatul celor necesare, simtim ca facem ceva si pentru comunitate.

2. Cum alegeti retetele pentru produsele ce poarta aceasta marca?

Unele retete sunt traditionale. Avem retete de siropuri, gemuri si compoturi cum se faceau in Apuseni din mosi-stramosi. Altele sunt medicinale. Am studiat foarte atent efectele plantelor pentru ca am vrut sa facem produse de leac. Fiecare combinatie este facuta astfel incat sa ajute la ceva. Chiar daca folosim un singur compus (cum sunt mugurii de brad) sau mai multi. Prepararea se face aproape ca la farmacie (spune si rade).

3. Din cate stiu eu, Camara Motului se gaseste si in Auchan. Cum ati reusit sa va mutati atat de departe?

Nu a fost deloc usor. Legile  care obliga supermarketurile sa accepte mici producatori locali exista, insa nu s-au stabilit si mijloacele de implementare. Am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu, mai mult decat orice altceva. Insa chiar si dupa ce am intrat, ca sa spun asa, in supermarket, nu trecuse partea grea. Pentru ca la noi nu exista o cultura a mancatului sanatos. Poate incepe sa apara, dar oamenii inca au tendinta sa cumpere doar ceea ce este mai ieftin. Nu citesc deloc etichetele. Si nu realizeaza ca ceea ce “economisesc” acum pe mancare, vor plati cu dobanda la batranete in farmacii. 

4. Care este cel mai apreciat produs al dumneavoastra?

Nu pot spune ca exista neaparat un produs preferat, insa avem un produs inedit, ca sa spun asa: dulceata de lapte (rade pentru ca eu zambesc gen pisica lui Alice pentru ca m-am delectat cu aceasta dulceata). Desi nu este un preparat traditional, am decis sa il producem pentru ca aici, in Apuseni, inca avem foarte mult lapte. Si asa putem ajuta si oamenii din zona.

5. Este important pentru dumneavoastra sa ajutati oamenii din zona?

Bineinteles! In primul rand pentru ca de aici sunt radacinile mele.

6. Ma scuzati ca va intrerup, dar este adevarat ca sunteti nepotul lui Horea?

(rade din nou, dar nu cu gura pana la urechi, cumva senin, cu mandrie pentru neamul lui) Da, este adevarat! Si consider ca este de datoria mea sa contribui la dezvoltarea acestei zone. Stiai ca avem cele mai multe obiective naturale per kilometrul patrat din Europa? Stam pe un munte de aur, dar in aceasta gradina a Maicii Domnului, suntem cei mai slabi gradinari. In perioada interbelica in Arieseni existau peste 20 de banci care schimbau aur (eram socata, evident!). Acum abia am reusit sa avem peste 10.000 de locuri de cazare in zona, iar oamenii sunt foarte divizati. Si daca noi nu suntem uniti, sigur nu vine nimeni sa ne ajute.

7. Cum este viata de proprietar de pensiune in zona?

Eu niciodata nu mi-am dorit sa fiu hangiu. Niciodata! Dar asa e viata. Trebuie sa te adaptezi. Si ca sa faci meseria asta, trebuie sa fii pregatit sa iti pui sufletul pe masa musafirilor. Ei simt daca nu esti sincer. Dar daca dai ce e mai bun din tine, devin parte din familia ta. Si se intorc, de fiecare data.

8. Daca as veni acum pentru prima data in Apuseni, ce mi-ati recomanda sa vad si in ce perioada?

Pai daca v-ar placea sporturile de iarna, este clar. Iarna! Insa eu prefer Apusenii in restul timpului. Din luna mai pana in noiembrie, fiecare zi este minunata. Cat despre obiective, nu am cum sa spun unul singur. Groapa ruginoasa, Pestera Scarisoara, cascadele, padurea, varfurile… (cred ca ar putea continua la nesfarsit).

Interviul s-a terminat mai repede decat mi-as fi dorit pentru ca domnul Delu avea foarte multa treaba. Am ramas profund impresionata de patriotismul acestui om. Dar si cu un usor gust amar, pentru ca oamenii de felul lui sunt atat de putini. Pentru ca nu au parte de sustinere din partea autoritatilor pentru proiectele lor. Pentru ca zone ca si Apusenii nu sunt promovate cum trebuie…

Asa ca ma duc sa ma indulcesc cu putina dulceata din Camara Motului ca sa-mi mai treaca din suparare si sa pot visa linistita la o Romanie mai buna.

Pupici!

Camara Motului

De vorba cu Bogdan Muscalu

– povesti de istorie, invatamant si viata –

Despre Bogdan Muscalu am auzit multe povesti de la mami inca din primul an in care au devenit colegi la Giroc. Dar nu m-as fi gandit sa scriu despre el daca nu descopeream ca una dintre pasiunile lui este pirogravura. Cum s-a intamplat acest lucru? Destul de simplu: a decis Moș Nicolae să îmi ofere cadou o apărătoare pentru antebraț pe care să o folosesc la tras cu arcul. Și nu era vorba despre orice fel de apărătoare, ci una personalizată. Acum, port Blogu lu Andra pe mana 😀

Bogdan Muscalu

De la invatamant la SRI

Este ciudat să te gândești la un profesor ca la un spion, însă Bogdan Muscalu nu este profesorul tipic. Pasionat de istorie, arheolog, arcaș, pescar și chitarist, a inceput sa predea inca din clasa a 10-a. A descoperit o satisfactie deosebita in a provoca mintile tinere si a ajuta la formarea Oamenilor. Insa invatamantul nu este un domeniu in care sa supravietuiesti usor, deci s-a reprofilat.

A ajuns in cadrul SRI datorita unei specializari mai vechi: arheologia. A activat timp de 5 ani, perioada in care si-a descoperit o noua pasiune – tirul sportiv. La fel ca si mine, ani mai tarziu, Bogdan a gasit liniste si pace in trasul cu arcul. Fiecare sageata eliberata parea o grija mai putin, iar aceasta stare de bine il ajuta in continuarea cercetarilor istorice, la care nu a renuntat niciodata (publica studii despre istoria antica si arheologie cu regularitate)

Inapoi la catedra

Si-a dorit din tot sufletul si a reusit sa se intoarca in invatamant. Dupa ce l-am ascultat astazi vorbind despre elevii sai, despre ceea ce preda si despre sistemul educational din Romania, i-am inteles durerea din glas. Spune ca profesorii se confrunta cu nenumarate provocari in ziua de azi, nu doar cu cele materiale.

Problema este lipsa de bun simt a elevilor. Nu se mai face educatie in familie. Profesorii au ajuns sa suplineasca rolul parintilor si, ca sa faca lucrurile perfecte, trebuie sa mai avem de-a face si cu birocratia ce ne ocupa tot timpul liber. De fapt, nici macar liber, pentru ca scoala, pentru mine, nu inseamna doar mers la ore si predat. Ea înseamnă și activități care să îi atragă pe copii, să le deschida orizontul. Ca sa nu mai spun ca, la clasele de liceu, lipsesc cu desavarsire abilitatile practice. Copiii de azi sunt dependenti de telefonul mobil. Insa am observat evolutii comportamentale semnificative la cei care decid sa participe la diferitele evenimente pe care le organizez.

Bogdan Muscalu

Lectia de istorie cu Bogdan Muscalu

Nu am indraznit sa ii spun ca in ciuda abilitatilor mele practice nu am fost niciodata un fan al istoriei. Insa l-am intrebat despre arheologie si am inceput sa imi doresc sa fie fost el profesorul meu. De ce? Pentru ca stie tot felul de lucruri. De exemplu, stiati ca Timisoara are cele mai multe cladiri istorice si de patrimoniu din Romania? Evident ca acestea nu sunt protejate, nici intretinute, dar le avem.

Aveam si singurele bai otomane din tara, in Piata Libertatii, insa le-am acoperit ca sa fie in siguranta. De parca le va mai scoate cineva vreodata la lumina zilei sau va fi mai mult decat praf de scos. Cand vorbeste despre asemenea lucruri, in vocea lui Bogdan se citeste durerea si neputinta. In fata sistemului, a oamenilor care nu apreciaza nimic, a partii pierdute din noi.

Pentru Bogdan Muscalu situatia este destul de clara cand vine vorba despre istoria romanilor. Daca multe state civilizate privesc in urma cu mandrie si cauta modele de urmat, noi ne-am lepadat cu totul de acestea. Iar generatiile care vin din urma au inca sanse de redresare, insa foarte multe stau pe umerii obositi ai unui sistem care da rateuri.

Multumiri

As vrea sa ii multumesc lui Bogdan, in incheiere, pentru ca m-a primit in randul elevilor sai si a stat de vorba cu mine. Ii multumesc pentru darul minunat. Și, daca citesti randurile acestea, Bogdan, sa stii ca faci o treaba extraordinara. Felicitari!