imi place

Imi place la nebunie iarna la munte!

“Imi place zapada pufoasa care acopera tot. Imi plac toate cabanele care nu au nici o treaba cu griul oraselor noastre. Imi plac brazii acoperiti de zapada. Par cumva pregatiti de sarbatoare. Imi place stralucirea zapezii in soare. Parca ar fi sute de diamante peste tot pamantul. Imi place sa simt vantul cum adie pe langa mine atunci cand cobor in viteza partia, pe placa. Imi plac raurile inghetate cu ochiurile lor de apa. Imi place sa deschid geamul dimineata si sa simt aerul rece. Chiar si modul in care mi se lipesc narile atunci cand respir imi place. Dar asta se intampla doar cand e foarte frig. Si imi place sa ma plimb prin zapada neumblata. Sa ma arunc in ea, sa inot in ea, sa ma sperii si sa strig atunci cand ma scufund in ea mai tare decat ma asteptam. Iar in Apuseni imi plac micile casute de pe dealuri. Par casute de pitici parasite in zapada…”

Acestea erau gandurile mele duminica, in timp ce paraseam Ariseniul si admiram peisajul Apusenilor. Desi imi doream din suflet sa citesc, nu imi puteam dezlipi privirea de la frumusetea acestor locuri. Si am ramas vrajita! Cum altfel as fi putut scrie ceva atat de poetic? Pentru ca suna a poezie, ce spuneam eu mai sus. Iar acum, cand sunt acasa, in plina saptamana de munca, parca nu ma mai recunosc. E ciudat cum anumite locuri ne pot inspira atat de mult. Si fara sa ne asteptam, suntem profunzi si calzi, uitam de sarcasmul ce ne caracterizeaza in mod normal si visam.

As putea sa merg asa o viata. Sa ma las furata de peisaj. Sa uit de responsabilitati. Sa ma hranesc cu frumusetea naturii. Sunt poetica din nou, stiu… Dar nu pot altfel. Pentru ca ma uit si ma uit la pozele de la munte si nu pot sa imi dau seama cum a ramas ascunsa toata frumusetea de care eu m-am bucurat. Nu pot sa imi dau seama cum nu sunt mii de turisti in fiecare weekend in Apuseni. Si nici de ce statul roman nu promoveaza aceasta zona.

Dar acum am trecut dintr-o extrema in alta. Mai bine va las cu un GIF dragut si multi pupici!

imi place

P.S. Pentru a descoperi primul pe unde ma plimb da cu incredere subscribe blogului.

Camara Motului

De vorba cu domnul Delu Nicola

– despre Camara Motului, patriotism si turism –

Dupa cum stiti deja, Vila Vank a devenit casa noastra de la Arieseni, iar domnul Delu si doamna Cristina sunt parte din familia noastra extinsa. Cum s-a intamplat asta? Pentru ca venim aici de atatia ani. Pentru ca ne bucuram de produsele lor minunate de atatia ani. Si pentru ca stiu cat de mult muncesc si cat suflet pun in tot ceea ce fac. Deci consider ca este de datoria mea sa spun povestea acestor oameni. Asa ca sambata seara am stat de vorba, in tihna, ca ardelenii, cu domnul Delu Nicola. Rezultatul? Vine chiar acum!

1. As vrea, in primul rand, sa va intreb cum a luat nastere Camara Motului, brandul dumneavoastra?

Cand am pornit restaurantul am vrut sa valorificam materia prima din zona: fructe de padure, ciuperci, muguri de brad, plante medicinale si altele. Acestea sunt din belsug in aceasta zona binecuvantata de Dumnezeu. Din mai pana in noiembrie avem resurse. Apar probleme daca vremea nu este buna. Unii ani sunt mai saraci, cum a fost 2016. Atunci costurile sunt mai mari. Dar ceea ce facem este pentru oameni. Iubim zona aceasta si vrem sa ajunga la cat mai multa lume produsele realizate din bogatiile Apusenilor. Si cum ne mai ajuta si oamenii din zona cu adunatul celor necesare, simtim ca facem ceva si pentru comunitate.

2. Cum alegeti retetele pentru produsele ce poarta aceasta marca?

Unele retete sunt traditionale. Avem retete de siropuri, gemuri si compoturi cum se faceau in Apuseni din mosi-stramosi. Altele sunt medicinale. Am studiat foarte atent efectele plantelor pentru ca am vrut sa facem produse de leac. Fiecare combinatie este facuta astfel incat sa ajute la ceva. Chiar daca folosim un singur compus (cum sunt mugurii de brad) sau mai multi. Prepararea se face aproape ca la farmacie (spune si rade).

3. Din cate stiu eu, Camara Motului se gaseste si in Auchan. Cum ati reusit sa va mutati atat de departe?

Nu a fost deloc usor. Legile  care obliga supermarketurile sa accepte mici producatori locali exista, insa nu s-au stabilit si mijloacele de implementare. Am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu, mai mult decat orice altceva. Insa chiar si dupa ce am intrat, ca sa spun asa, in supermarket, nu trecuse partea grea. Pentru ca la noi nu exista o cultura a mancatului sanatos. Poate incepe sa apara, dar oamenii inca au tendinta sa cumpere doar ceea ce este mai ieftin. Nu citesc deloc etichetele. Si nu realizeaza ca ceea ce “economisesc” acum pe mancare, vor plati cu dobanda la batranete in farmacii. 

4. Care este cel mai apreciat produs al dumneavoastra?

Nu pot spune ca exista neaparat un produs preferat, insa avem un produs inedit, ca sa spun asa: dulceata de lapte (rade pentru ca eu zambesc gen pisica lui Alice pentru ca m-am delectat cu aceasta dulceata). Desi nu este un preparat traditional, am decis sa il producem pentru ca aici, in Apuseni, inca avem foarte mult lapte. Si asa putem ajuta si oamenii din zona.

5. Este important pentru dumneavoastra sa ajutati oamenii din zona?

Bineinteles! In primul rand pentru ca de aici sunt radacinile mele.

6. Ma scuzati ca va intrerup, dar este adevarat ca sunteti nepotul lui Horea?

(rade din nou, dar nu cu gura pana la urechi, cumva senin, cu mandrie pentru neamul lui) Da, este adevarat! Si consider ca este de datoria mea sa contribui la dezvoltarea acestei zone. Stiai ca avem cele mai multe obiective naturale per kilometrul patrat din Europa? Stam pe un munte de aur, dar in aceasta gradina a Maicii Domnului, suntem cei mai slabi gradinari. In perioada interbelica in Arieseni existau peste 20 de banci care schimbau aur (eram socata, evident!). Acum abia am reusit sa avem peste 10.000 de locuri de cazare in zona, iar oamenii sunt foarte divizati. Si daca noi nu suntem uniti, sigur nu vine nimeni sa ne ajute.

7. Cum este viata de proprietar de pensiune in zona?

Eu niciodata nu mi-am dorit sa fiu hangiu. Niciodata! Dar asa e viata. Trebuie sa te adaptezi. Si ca sa faci meseria asta, trebuie sa fii pregatit sa iti pui sufletul pe masa musafirilor. Ei simt daca nu esti sincer. Dar daca dai ce e mai bun din tine, devin parte din familia ta. Si se intorc, de fiecare data.

8. Daca as veni acum pentru prima data in Apuseni, ce mi-ati recomanda sa vad si in ce perioada?

Pai daca v-ar placea sporturile de iarna, este clar. Iarna! Insa eu prefer Apusenii in restul timpului. Din luna mai pana in noiembrie, fiecare zi este minunata. Cat despre obiective, nu am cum sa spun unul singur. Groapa ruginoasa, Pestera Scarisoara, cascadele, padurea, varfurile… (cred ca ar putea continua la nesfarsit).

Interviul s-a terminat mai repede decat mi-as fi dorit pentru ca domnul Delu avea foarte multa treaba. Am ramas profund impresionata de patriotismul acestui om. Dar si cu un usor gust amar, pentru ca oamenii de felul lui sunt atat de putini. Pentru ca nu au parte de sustinere din partea autoritatilor pentru proiectele lor. Pentru ca zone ca si Apusenii nu sunt promovate cum trebuie…

Asa ca ma duc sa ma indulcesc cu putina dulceata din Camara Motului ca sa-mi mai treaca din suparare si sa pot visa linistita la o Romanie mai buna.

Pupici!

Camara Motului

Intoarcerea la Arieseni

 Play

blogu lu andra

Arieseniul este una dintre destinatiile mele preferate indiferent de anotimp. Am fost aici de o gramada de ori si imi place totul. Locurile sunt extraordinare. Iarna, partia este geniala. Aici am invatat sa ma dau cu snowboardul. Si aici am gasit cele mai primitoare gazde.

Din pacate, mami a fost in greva de excursii scolare timp de 3 ani, deci de tot atata timp nu am mai mers la Arieseni. Insa anul acesta a decis sa rupa rutina, iar vineri ne-am imbarcat pentru un weekend plin de distractie. Si ca sa fie tortul completat cu tot cu cireasa, a venit si Flavius cu noi :D. Nici ca se putea mai bine.

Am regasit Vila Vank exact asa cum mi-o aminteam: primitoare, asteptand cu nerabdare oaspeti, gata sa ii gazduiasca in cele mai bune conditii, cu aceeasi mancare super buna si cu aceleasi paturi mari si comfortabile. Imi era dor de clatitele lor si de scarile de lemn. Imi era dor de privelistea din balcon si de ciorbele pe care le fac acolo :)). Imi era dor de domnul Delu si de felul in care zambeste tot timpul si iti face mici cadouri delicioase din camara motului :D.

Insa nu m-am asteptat in nici un moment ca cei de acolo sa fie atat de bucurosi sa ne revada pe noi, chiar daca suntem prieteni pe Facebook. Deci sambata seara, in momentul in care a venit tortul si toata lumea a inceput sa cante Multi ani traiasca! ma intrebam, exact ca toata lumea, a cui este ziua de nastere. Cand am realizat ca tortul era pentru noi, mi-au dat lacrimile. Erau de fericire, nu va speriati. Pentru ca e atat de frumos sa iti dai seama ca exista oameni pe lumea asta care te apreciaza, desi te vad atat de rar, care isi amintesc de tine cu drag si care abia asteapta sa te revada.

Lasand, cat de cat, sentimentalismele de-o parte, trebuie sa spun ca a fost un weekend perfect. Desi sambata dimineata zapada era oribila si inghetata, dupa-masa cei responsabili s-au ocupat de partie si am reusit sa ne dam cu snowbordul. Spun noi pentru ca si Flavius a invatat super repede (way to go, baby!) si i-a placut maxim, deci acum am partener pe partie. In curand o sa ne pupam din mers :)))).

Si daca ne-am plans ca nu avem zapada suficienta, ea a venit duminica dimineata, cand am avut parte de un super viscol. Nu ca asta ne-ar fi facut sa stam in cabana, Doamne fereste! Am infruntat baba iarna in toata splendoarea ei si a fost minunat. Dupa 2 ore eram ca oamenii de zapada :))).

Febra musculara s-a instalat mai tarziu pentru ca inca nu am invatat sa urc cu teleski-ul (I suck, I know!). Iar frigul a iesit din oase dupa un dush fierbinte.

Am plecat fericita, dar si nostalgica, pentru ca a trecut prea repede. Sper sa ma intorc in curand la Arieseni, poate vara, pentru o sesiune de rafting pe Aries, cot la cot cu Flavius :D. Daca nu, ne revedem iarna viitoare. Eu, caciula mea iepure, mami, Flavius si toata lumea, abia asteptam :))).

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

blogu lu andra

Prima mea vizită la Peştera Scărişoara

După vizitarea peşterii Bolii în weekend, dar mai ales după ce am citit articolul lui Alice, nu am putut să nu îmi amintesc de prima mea vizită la peştera Scărişoara.

Excursia aceea a fost organizată tot de mami şi se petrecea cu mult timp în urmă, pe vremea când eu eram în clasa a 9-a. De atunci am terminat liceul, facultatea, masterul, am stat un an degeaba şi deja de un an lucrez, deci vă daţi seama cât de mult a trecut între prima şi a doua mea vizită.

Pe vremea aceea nu exista nici un drum asfaltat până în Gârda (satul cel mai apropiat de peşteră). Oamenii circulau peste dealuri, pe un drum de căruţă. Noi am pornit inconştienţi, fără apă la noi, fără mâncare, convinşi cumva că nu e foarte mult până la peşteră… cam jumătate de oră acolo.

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit primul om:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat nerăbdători.

Cam 2 kilometri! ni s-a spus cu siguranţă în glas.

Ce sunt ăia 2 kilometri când mergi deja de jumătate de oră? Măcar ai un reper, nu?

Şi am mers şi am mers şi am întâlnit al doilea om:

Cât mai e până la peşteră?

Cam 3 kilometri! ni s-a răspuns cu aceeaşi siguranţă în glas.

Deja ceva nu mai bătea nici cum bine. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am greşit drumul. Îmi era din ce în ce mai sete şi efectiv culegeam boabele de rouă de pe ceva spini de pe marginea drumului. Nu ţin minte cât, dar sunt sigură că m-am plâns foarte mult. Dar până la urmă ce puteam face? Obiectivul era setat, deci înainte ca ruşii.

Şi am mai mers o tură bună şi am dat peste al 3-lea om. Deja ne era şi groază să întrebăm, dar am făcut-o şi pe asta:

Cât mai e până la peşteră? am întrebat cam cu jumătate de gură.

Nu mai e mult! Mai vreo 4 kilometri.

În momentul acela am crezut că pică cerul pe mine. Sunt destul de sigură că am luat în considerare să rămân acolo şi să aştept grupul să se întoarcă. Evident că mami nu m-a lăsat.

Din fericire, omul s-a înşelat. În scurt timp am dat peste o fântână, cu cea mai rea şi mai sălcie apă, dar şi cea mai satisfăcătoare pe care am băut-o vreodată, iar apoi, de peşteră.

În ciuda tuturor inconvenientelor şi a detaliilor sinistre, partea stranie este că eu, cumva, cel mai bine îmi amintesc pădurea. Culorile toamnei în Apuseni sunt… un vis. Şi cu toate că drumul a fost înfiorător de greu, faptul că de data aceasta am mers cu autocarul mi-a lăsat o senzaţie de pagubă. Ca şi când mi s-ar fi luat ceva de mare preţ. Aş fi preferat de 1000 de ori să mai sufăr de sete, să mă doară picioarele, să nu ştiu exact cât mai am până la destinaţie, dar să mă bucur de toată splendoarea Apusenilor toamna.

Care este cea mai dragă amintire din copilăria voastră?

Din nou în Apuseni

Deja sunt obişnuită să merg în excursie în Apuseni. Aşa cum ştiu că vara merg la mare, trăiesc şi cu convingerea că o să ajung, an de an, în Apuseni. Nu cred că aş mai putea altfel pentru că munţii aceia au un farmec aparte. Casele răsfirate, pădurile, oamenii şi toate fenomenele naturale care apar acolo (peşteri, grote, gropi uriaşe, fosile şi multe altele), nu au cum să nu te atragă. De fapt, sunt destul de sigură că şi dacă ai vedea toate minunile lumii, dacă nu ai vedea Apusenii ai fi un om mult mai sărac.

La Scărişoara nu am mai fost… din clasa a IX-a… deci de foarte mulţi ani. Gândul că mă voi reîntoarce m-a umplut de entuziasm, cam ce ar simţi un om normal la revederea unui vechi prieten. Acea primă excursie nu o voi uita niciodată şi, poate, într-o marţi, vă voi povesti despre ea. Din păcate, excursia de anul acesta a fost foarte diferită, în primul rând pentru că modernul a cam dat năvală în inima Apusenilor şi nu am prea avut parte de plimbarea peste dealuri pe care am detestat-o cu ani în urmă, dar o aşteptam cu nerăbdare de data aceasta.

În al doilea rând, Scărişoara nu a mai avut farmecul de atunci. O mare parte din gheţarul de la intrare s-a topit, iar ce exista încă era prea departe pentru a-l putea considera o experienţă satisfăcătoare. Să nu înţelegeţi de aici că nu merită văzut. Cred că e singurul gheţar din România ce poate fi vizitat, însă cumva, realitatea nu a mai corespuns cu imaginea mea din copilărie şi probabil de aici a survenit dezamăgirea.

Groapa Ruginoasă, în schimb, a fost cu totul altă poveste. Când am pornit la drum era deja ora 5 după-masa şi eram profund nemulţumită. Drumul presupune un urcuş prin pădure care, cel puţin la început, este foarte abrupt. Şi când mai citeşti şi o plăcuţă care te anunţă foarte senin că ai de făcut 50 de minute până la obiectivul tău, iar din fire eşti puţin paranoic, evident că primul gând care îţi vine în minte este că o să te prindă noapte în pădure. Eu nu aş fi fost Andra dacă nu aş fi gândit aşa, deci vă puteţi da seama că am bombănit tot drumul. Asta până am ajuns la poiană şi până am văzut Groapa Ruginoasă, care efectiv m-a lăsat fără cuvinte.

Termeni mai tehnici nu prea ştiu eu să vă spun despre Groapa Ruginoasă (am căutat totuşi date pe wikipedia pe care le puteţi vedea aici), însă vă pot asigura că eu nu credeam că aşa ceva există sau poate exista în România. Şi să stai pe marginea abisului aproape, e o senzaţie unică… de care nu m-am bucurat prea mult pentru că mami, care se teme de înălţime, a intrat în panic mode şi ne-a expediat pe toţi înapoi :))).

În continuare, poze şi aştept impresiile voastre :P.

Apuseni

Apuseni

Apuseni

Apuseni

Scarisoara
Ghetarul de la Scarisoara

Apuseni

branduse
Branduse

Apuseni

Apuseni
Spre Groapa Ruginoasa
Groapa Ruginoasa
Groapa Ruginoasa

Apuseni

Apuseni

Cam astea au fost. Acum vă las pentru că mă aşteaptă Clujul :)))