blogu lu andra

De vorba cu Ana Munteanu

Am cunoscut-o pe Ana Munteanu la Giroc, in timpul unui eveniment pentru copiii din clasa Danielei, cu ceva timp in urma. M-a impresionat modul in care citea povestile, expresivitatea, tonul vocii, cum reusea sa mentina atentia unui public nu tocmai usor. Asa ca am adaugat-o pe Facebook, adica ce ar face orice stalker de pe planeta :))), pentru ca eram sigura ca am multe de invatat de la ea.

Am regasit-o in piesa In afara jocului, care mi-a placut la nebunie. Si dupa Fest-FDR, am zis ca Ana Munteanu este persoana perfecta cu care sa discut despre teatru, viata si Timisoara (stiam ca ea a demarat Borcanul cu ulei, proiect ce viza colectarea uleiului menajer uzat).

blogu lu andra

Photo credits

I-am destainuit toate acestea Anei, dupa care am rugat-o sa imi spuna cate ceva despre ea. Si pentru ca nu stia de unde sa inceapa… ne-am intors la origini.

Ana Munteanu: M-am nascut si am crescut in Bucuresti. Am terminat facultatea de teatru. Dupa care am avut nevoie de o pauza si am zis sa vin in Timisoara. Mi-a placut foarte mult orasul. Am zis sa raman putin pe aici (rade). Apoi a aparut Ari, baietelul meu. Si am decis ca acesta este orasul in care vreau sa imi cresc copilul pentru ca are un alt tempo si o energie pozitiva. Chiar daca fac naveta Bucuresti-Timisoara constant, pentru diverse proiecte, aici ma simt bine, ma simt acasa.

Andra: Care este diferenta dintre oamenii din Timisoara si cei din Bucuresti?

A.M. Nu vad nici un fel de diferenta. Nici macar in public. Adica oameni faini sunt peste tot si oameni mai putin faini sunt peste tot. Depinde peste cine dai. Si depinde cum privesti tu lucrurile, daca le lasi sa te afecteze sau nu. Daca as fi vrut sa fac film, adica mai mult film, trebuia sa locuiesc in Bucuresti pentru ca acolo se intampla actiunea. Acolo sunt castingurile. Acolo se filmeaza. Dar teatru poti face oriunde. Public gasesti peste tot. Indiferent ca este vorba despre Bucuresti, Timisoara sau alte orase din tara.

A: Cum este publicul din Timisoara?

A.M: Mmm… aici lucrurile merg putin mai greu pentru ca nu exista o scena independenta. Nici cerere nu exista pentru ea. Publicul nu este educat in acest sens. O scena independenta ofera mult mai multa libertate artistului. Iar publicul trebuie sa fie deschis spre o experienta diferita de teatrul traditional. Din pacate, in Timisoara suntem prea saraci pentru asa ceva. Artistii nu au parte de sustinere financiara pentru experimente.

A: Intotdeauna ai stiut ca vrei sa fii actrita?

A.M: Nu am vrut si nu vreau sa fiu actrita. (Rade) Provin dintr-o familie foarte creativa. Mama a lucrat in teatru, matusa mea era actrita, am avut in jurul meu pictori, arhitecti. Si m-au impins de la spate. Chiar i-am reprosat mamei mele ca nu m-a incurajat sa urmez un alt drum. Mai ales ca eu sunt foarte organizata si am o gandire mai degraba analitica, decat extra creativa. Cand eram mai mica faceam sedinte de casa, atat de organizata eram.

A: Acesta este motivul pentru care ai inceput sa te implici in altfel de proiecte decat cele de la teatru? Cum este Borcanul cu ulei, de exemplu.

A.M: Exact! Eu consider ca viata mea a inceput dupa ce l-am nascut pe Ari. Din acel moment am simtit ca am facut ceea ce trebuia sa fac si am trecut la a ma descoperi pe mine si a face ceea ce imi place. De atunci ma simt libera sa fac ceea ce vreau. Si am crescut ca si actrita, am reusit sa trec peste anumite nemultumiri pe care le aveam, dar am si inceput sa imi doresc sa fac mai mult. Acum vreau sa fac ce imi place. Sa fiu pe scena imi place, dar eu vreau sa fiu in contact direct cu oamenii, sa le schimb viata. Din acest motiv am si ales sa joc in piese care aveau o latura sociala sau personala.

A: Chiar eram curioasa – in cate piese ai jucat pana acum?

A.M: Pff… am jucat in multe piese. Chiar nu le mai stiu pe toate acum. Vreo 3 chiar s-au casat.

A: Dar care a fost preferata ta?

A.M: Chiar nu pot sa spun ca am o preferata. Fiecare rol a reprezentat o alta parte a mea. Avioane de hartie mi-a placut foarte mult pentru ca e despre adolescenti si spectatorii pleaca acasa cu ceva. Pentru mine aplauzele nu sunt cele mai relevante. Sunt doar un ritual. Eu vreau sa joc in piese de la care oamenii sa plece cu o lacrima in ochi, cu ceva in inima. Oricum toata treaba cu teatrul este extrem de subiectiva si din acest motiv incerc sa gasesc si alte locuri in care pot activa astfel incat sa fiu sigura ca ceea ce le transmit oamenilor ajunge la ei.

A: De ce crezi ca s-a format cumva ideea ca teatrul este doar pentru un grup elitist, iar restul lumii nu ar trebui sa se bucure de el? Pentru ca eu, la un moment dat, asa ajunsesem sa percep acest fenomen.

A.M: Nu cred ca teatrul este doar pentru anumite grupuri. Adica acest lucru se poate intampla cand vine vorba de teatrul independent, insa teatrul national ar trebui sa aiba ceva pentru fiecare. Si cred ca acest lucru se intampla in Timisoara. Singurul inconvenient este frecventa pieselor, cumva. Adica sunt piese care se joaca o data pe stagiune si asa e greu si pentru noi. Pur si simplu uitam textul. Nu putem sa construim intre noi. De exemplu Avioane de hartie am jucat-o de mai multe ori si am simtit diferenta. Teatrul e un organism viu si asta imi place la el. Si cand ai colegi misto si un text misto, e viata acolo!

A: Unul dintre proiectele in care te-ai implicat si pe care le stiu eu este Borcanul cu Ulei. Dar nu s-a mai auzit nimic despre el de ceva timp. Ce se mai intampla cu Borcanul?

A.M: Da, Borcanul cu ulei este un proiect la care tin foarte mult. Eu chiar vreau sa fac din Timisoara primul oras din Romania in care se strange ulei serios. Si ca sa realizam acest lucru peste 10 ani, trebuie sa educam generatiile tinere. Pentru ca am umblat o vara intreaga cu cargo bike-ul si am strans peste 1000 de litri de ulei, insa nu era o metoda fezabila. Atunci ma pregateam si pentru maraton, iar plimbatul cu cargo bike-ul m-a ajutat. Dar, daca iti spune cineva ca Timisoara este plata, sa nu crezi. Eu cu cargo bike-ul simteam fiecare delusor (rade). Totusi, inca avem 2 volutare, una in Calea Sagului si una in Dacia, cu mine 3, care strang ulei si ma bucur foarte mult ca zilnic ne scriu oamenii pe Facebook si vin sa ne aduca ulei uzat. Dar problema este una de educatie, cum am spus. Din acest motiv am demarat o colaborare cu cei de la Universitatea de Vest. O sa punem cate un recipient de colectare in fiecare dintre caminele UVT si daca studentii vad, vor invata. Ei inca sunt la varsta la care isi pot forma obiceiuri noi. Si dupa ce vor invata ei, isi vor invata copiii si o sa avem 2 generatii care o sa fie obisnuite asa. Deci lucrurile se vor putea schimba incet, dar sigur.

A: In afara de Borcanul cu ulei, ce alte proiecte mai ai in gand?

A.M: Pai eu am avut toata viata in mine dorinta asta de a face ceva. De mica eram activista :))). In liceu am fost voluntar Salvati copiii si asta am facut si in prima vara in care m-am mutat in Timisoara, iar acum am mai primit cateva propuneri de colaborare, despre care nu vreau sa vorbesc inca. Cert este ca mi-am dat seama ca pentru a face o schimbare trebuie sa actionezi la nivel politic. Nu vreau sa fiu eu politician, dar vreau sa am know how-ul pentru consiliere. De-asta am inceput un master de politici publice si daca vine cineva la mine, indiferent de culoarea politica si imi spune ca vrea sa faca ceva, iar eu cred in proiectul lui, il ajut. A devenit tot mai clar pentru mine ca multi dintre cei care ne conduc nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca chestia asta. Si in 4 ani nu au timp sa isi dea seama. Ba mai mult, daca incep sa puna intrebari, lumea se uita cu suspiciune la ei. Pentru ca exista oameni carora le convine, pur si simplu, situatia aceasta. Ceea ce nu este ok deloc. Si scuza asta cu Traim in Romania… nu merge. Noi suntem Romania si noi facem schimbarea. Si asta e valabil si pentru teatru.

Povestile au mai continuat, insa trebuie sa mai pastrez ceva si pentru data viitoare. Ana este un om minunat si sunt sigura ca va schimba lumea. Iar daca nu o va face ea, o va face, cu siguranta, Ari. Dar pana va creste el mare, fiti voi schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume. Si mergeti la teatru.

improv show

Improv Show – o noua directie in teatrul romanesc

Imi amintesc un moment din facultate, aveam de facut ceva sceneta si dupa ce a terminat grupa mea profesoara mi-a spus sa sunt atat de expresiva incat ar fi trebuit sa dau la teatru. Am ras atunci si am asigurat-o ca nu mi-ar placea sa invat 1000 de replici, deci nu as fi buna pentru teatru, dar ideea mi-a ramas cumva in minte. Pentru ca intotdeauna am avut a flare for the dramatic si stiu asta foarte bine. Iar daca inca nu ati inchis acest articol, vreau sa va felicit pentru ca ideea nu era sa ma laud (which I did :D), ci sa va povestesc despre o noua forma de teatru, care pare special facuta pentru oamenii ca mine: improv show.

Cafe Koultour

Prima oara cand am luat parte la un improv show a fost prin iarna, cu Alina. Habar nu aveam unde ma duce. Mi-a spus doar ca merge la teatru si cum nu prea aveam ce face pe acasa, am decis sa merg cu ea. Stiam ca urmeaza sa vad o trupa din Germania si ca mergem la Etikheta, dar nimic mai mult.

Fara nici un fel de alte asteptari decat sa vorbeasca oamenii aceia in limba engleza, ne-am pus la masa si am asteptat cuminti sa inceapa spectacolul.

Nu mica mi-a fost mirarea cand pe scena au aparut 2 barbati trecuti de 40 de ani care au inceput sa vorbeasca intr-o engleza impecabila despre ce urmeaza sa faca ei pe scena. Ne-au explicat fiecare sceneta pe masura ce se desfasura si a fost mai mult ca un joc extrem de distractiv.

Am ras vreme de 2 ore cu gura pana la urechi. Norocul meu au fost pauzele, pentru ca altfel ma prapadeam de ras. Alina ma tot tragea de maneca sa nu mai fiu atat de galagioasa :))).

La final am tinut sa ii felicit pe cei doi artisti si am ramas cu intrebarea de unde au oamenii acestia atat de multa imaginatie?

improv show

Ce presupune un improv show?

Dupa experienta Cafe Koultour am ramas profund impresionata de ideea aceasta de teatru improvizat si am mai mers la alte 2 reprezentatii de gen cu draga inima.

Dar sa va explic putin ce se intampla la un improv show.

Artistii, indiferent cati sunt, trebuie sa joace diverse scenarii in functie de indicatiile publicului. In general exista un coordonator, care pune intrebarile si stabileste contextul cu ajutorul publicului. Tot el joaca rolul de telecomanda, ca sa spun asa, atunci cand se cere. Si in rest, totul depinde de artisti. Ei fac din fiecare numar ce au chef. Singura conditie este ca oamenii sa rada.

M-as apuca si eu

Cum am tot vazut aceste piese am inceput sa observ anumite tipare (jocurile sunt destul de standard) si mi-am dat seama ca mi-ar face placere sa incerc si eu asa ceva. Adica e o chestie super creativa. Ideile trebuie sa iti vina pe loc. Si trebuie sa te adaptezi si la colegii tai de piesa. Deci nu e chiar treaba usoara.

Totusi, se pare ca ideea a prins la publicul timisorean pentru ca Ana Munteanu, impreuna cu George Dumitru, a decis sa organizeze primul curs de improvizatie din orasul de pe Bega. El va avea loc in 7 si 8 iulie, nu pot participa, din pacate, dar m-am gandit ca poate sunteti voi interesati. Aici gasiti mai multe detalii despre event si daca mergeti sa imi spuneti neaparat cum a fost. Sper sa nu fie singurul improw show curs din Timisoara pentru ca o sa fiu foarte trista.

improv show

Daca ati mai participat la astfel de spectacole, sunt foarte curioasa cum vi se par.

Pupici si ne vedem la teatru!

“In afara jocului” la Teatrul National Timisoara

Anul acesta mi-am propus sa merg mai mult la teatru pentru ca mi se pare o experienta foarte instructiva pentru creierul uman. Este mai greu sa mergi la teatru pentru ca nu stii niciodata peste ce dai, dar si trailerele filmelor pot sa te minta (trailerul sa fie bun si filmul super aiurea), deci sansele sa iti placa ce vezi sunt 50-50. Dupa ce am studiat timp indelungat oferta, am decis sa incep anul cu o  comedie: In afara jocului.

Nu stiam la ce sa ma astept, mai ales in conditiile in care s-a jucat in Sala Utu Strugari, unde eu nu mai fusesem niciodata. Ajunsa acolo mi-am ocupat locul cu emotie in sala putin mai mare decat apartamentul meu si am asteptat cuminte sa inceapa piesa.

Povestea

In afara jocului este o piesa foarte faina si foarte funny, ale carei 5 personaje sunt jucate perfect de actorii Teatrului National din Timisoara. Povestea este cam asa: Ana si Pol sunt un cuplu de varsta medie si conditie sociala destul de buna care viseaza sa isi trimita fiica, Lisa, la studii in America. Cand Lisei ii este refuzata bursa pe care familia conta, acestia incep sa caute solutii pentru a-si implini visul. Dintre toate, cea mai la indemana este sa “scape” de mama Anei, care este bolnava si locuieste impreuna cu ingrijitorul ei intr-un super apartament intretinut de Ana si Pol. Dar, pe parcursul piesei, descoperim ca Lisa nu are nici o intentie sa plece pentru ca se indragosteste de cineva cu totul neasteptat pentru familia sa.

De ce mi-a placut In afara jocului

Piesa mi s-a parut foarte tare pentru ca abordeaza probleme extrem de actuale: criza economica, parintii care isi traiesc viata prin intermediul copiilor, situatia varstnicilor plasati de familie in grija strainilor, imigrantii nevoiti sa isi paraseasca familiile pentru a le asigura un trai decent si eterna adolescenta. Replicile sunt amuzante, iar actorii joaca genial. Desi la inceput mi s-a parut straniu, mi-a placut ca au fost super dezinhibati. Totusi, luati in considerare ca piesa nu este una recomandata copiilor intru cat contine cateva secvente de nuditate :D.

Mi-a placut mult partea de final pentru ca m-a pus pe ganduri. Inca ma mai intreb daca Lisa a premeditat totul sau iubirea ei s-a infiripat pur si simplu. Oricum, intre Ana Munteanu (Lisa) si Catalin Ursu (Ricky) exista o chimie speciala. Cel putin mie asa mi s-a parut. Deci daca nu este asa, va dati seama cat de bine au jucat 😀

In afara jocului

Photo credits

Deja am ales piesa pe care vreau sa o vad in februarie, dar nu va spun care este pentru ca vreau sa fie surpriza :D. In schimb, daca sunteti din Timisoara sau ajungeti la noi in oras, va sfatuiesc sa aruncati o privire peste programul lunii la Teatrul National (il gasiti aici). Si, daca sunteti indecisi, pot sa va recomand O scrisoare pierduta, piesa pe care am vazut-o deja si despre care am scris aici.

 Nu uitati sa dati subscribe blogului pentru a fi la curent cu toate evenimentele din Timisoara, inclusiv noutatile de la Teatrul National.