Până am fost micuţi, eu şi Andrei ne-am limitat la colţul nostru de sat şi mama Şerica era cea mai fericită. Cel mai departe am mers la Raul şi la Alin sau la Lidia şi… nu mai ştiu cum îl chema pe fratele ei, dar era teribil de enervant :))). Însă a venit şi un moment în care ne-am emancipat şi am început să ieşim în piaţă.
Bineînţeles că mama Şerica era foarte strictă şi mai mult de 10-11 nu aveam voie. Dar într-o seară de vară, timpul a trecut pe nesimţite în timp ce ne jucam adevăr sau provocare. Şi s-a făcut 10 jumate şi eu i-am zis lui Andrei, Hai să mergem! El nu, că mai puţin. Erau şi mulţi copii, care ziceau numa… Mai staţi, mai staţi! Cum să plecaţi?
Şi s-a făcut 11. Andrei, hai să mergem, că ne ceartă mama Şerica. Dar era ca şi cum aş fi bătut toaca la urechea surdului. Andrei al meu nu avea nici o treabă. Mai puţin, mai puţin!
Şi aşa s-a făcut 11 jumate… moment în care i-am spus că eu plec fără el, iar el a venit într-un final cu mine.
De unde ne jucam noi până acasă la noi sunt cam… 10 minute. Şi cum mergeam pe drum îi tot ziceam lu Andrei că să vadă numa ce o să ne certe mama Şerica, însă el nu avea nici o treabă. Little did we know că în timp ce noi ne distram la maxim, mama fierbea acasă. Până când a plecat efectiv după noi. Aşa am ajuns să ne întâlnim cu ea aproape la mijlocul drumului.
Şi ce predică ne-am mai auzit… şi ce ne-a mai certat… mai ales pe mine, pentru că Andrei nu avea nici o treabă. De obicei se întâmpla aşa :))).
Până la urmă, ne-am împăcat, dar seara aia nu o să o uit niciodată 😛
Viata frumoasa, simpla…ce as vrea sa mai fiu copil, macar o zi…