ArtisanArt by Gina Dragomir

Despre oameni si ingeri

Inger, ingerasul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Totdeauna fii cu mine

Si ma-nvata sa fac bine.

Eu sunt mic, tu fa-ma mare!

Eu sunt slab, tu fa-ma tare!

Si-n tot locul ma-nsoteste

Si de rele ma fereste.

Doamne, ingereii* tai,

Fie pazitorii mei.

Si-n zi si-n noapte

Pan’ la ceasul cel de moarte.

Amin

Asa ma rugam in fiecare seara in copilarie. Nu mai stiu exact cine m-a invatat rugaciunea, daca a fost mami sau mama Serica, dar imi amintesc exact cum nu ma puneam sa dorm fara sa imi spun rugaciunea.

Apoi am crescut si am schimbat Ingerasul cu Tatal nostru. A fost un fel de upgrade de rugaciune, pentru copiii mari, iar obiceiul l-am pastrat mult timp dupa ce am crescut. Nu imi dau seama exact cand am renuntat la Tatal nostru pentru Rugaciunea inimii, dar, dupa intalnirea cu Gina Dragomir si ingerii sai, am inceput sa ma intreb de ce s-au petrecut in interiorul meu aceste treceri.

ArtisanArt by Gina Dragomir

Ingerul meu pazitor

Sa nu credeti ca in tot acest timp am incetat sa mai cred in ingeri. Pot spune ca i-am simtit prezenta ingerului meu pazitor de foarte multe ori. Si spun ca l-am simtit pentru ca au fost multe momente in care cineva a avut grija sa nu imi termin socotelile cu pamantenii (am scris mai detaliat despre acest subiect aici). Si de ceva timp ma bate foarte tare gandul sa imi tatuez doua aripi pe umarul drept. Dar aceasta e alta poveste.

Ideea este ca atunci cand prietena mea Adriana mi-a propus sa mergem la expozitia de pictura a Ginei Dragomir am zis ca este un semn. Ingerul meu pazitor imi atragea atentia ca este prin preajma, chiar daca eu nu i-am mai acordat atat de multa atentie.

ArtisanArt by Gina Dragomir

Pictorita care vorbeste cu ingerii

Era o dupa-amiaza superba cand am pasit in curte la Coco. Ne-a luat putin sa gasim locatia, pentru ca este noua, dar si cand am facut-o am fost intampinate cu caldura de catre Gina Dragomir. Zambetul ei parea sa umple intregul spatiu si am tot incercat sa imi dau seama cand am facut cunostinta pentru prima data cu ea, dar nu am reusit. Cu toate acestea, Gina a fost extrem de prietenoasa. Ne-a vorbit despre ingeri si numerologie. A avut grija sa ne simtim in largul nostru. Iar cand a tinut discursul oficial a fost atat de simpatica incat mi-a parut rau ca era primul eveniment la care participam.

Sunt destul de sigura ca Gina vorbeste cu ingerii pentru ca doar cineva atins de divinitate ar putea face tablouri atat de frumoase si de expresive. Ele emana lumina si sunt pline de inteles. Nici nu este de mirare ca s-au vandut ca painea calda. Si asta in conditiile in care Gina nu picteaza doar ingeri.

Muzica si dansul

Grija Ginei pentru frumos a fost extrem de vizibila in tot ceea ce a insemnat evenimentul. De la modul in care au fost expuse tablourile, la muzica live, briosele cu aripi si vinul ce a insotit micutul bufet suedez. In cele cateva ore petrecute in acest cadru m-am simtit desprinsa din realitate si purtata intr-o lume frumoasa, de vis. Acolo mi-am amintit ca viata poate avea o aroma deosebita daca te concentrezi pe ceea ce iubesti.

Asteptam cu nerabdare sa scriu aceste randuri, dar acum, citindu-le, imi dau seama ca sunt prea putin. Nu cred ca am reusit sa exprim nici 10% din ceea ce am simtit in prezenta Ginei Dragomir si a ingerilor sai. Tot ce pot face este sa va recomand sa mergeti la unul dintre evenimentele pe care sigur le va organiza in viitor. Sigur veti fi la fel de vrajiti.

ArtisanArt by Gina Dragomir

Pentru poze trebuie sa ii multumesc frumos talentatei Anita Bejenaru. Sper ca nu s-a suparat ca le-am furat :D.

Pentru mai multe povesti cu si despre Timisoara, nu uitati sa dati subscribe. Si daca nu stiati, va informez cu drag ca au inceput inscrierile pentru November Notes in Social Media 2017. Gasiti formularele aici.

Ne vedem in noiembrie sau prin zona 😉

*ingereii este o formula de exprimare pe care am mostenit-o de la Salas. In capul meu, aceasta rugaciune asa a sunat intotdeauna, cu acest cuvant :D.

Castelul Reginei Maria

Castelul Reginei Maria din Balcic

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o printesa din Anglia ce a venit si a furat inimile romanilor. Devenita regina lor, i-a condus in vremuri de restriste si a luptat pentru ei, dar romanii au uitat toate acestea si i-au lasat mostenirea in mainile strainilor.

Suna trist, dar este extrem de adevarat. Regina Maria este una dintre cele mai ilustre figuri ale istoriei noastre, iar amintirea ei este, in cel mai bun caz, difuza in memoria colectiva. Si pentru ca acest lucru trebuie sa se schimbe, am decis sa va povestesc putin despre ceea ce ea ne-a lasat mostenire, iar noi am lasat bulgarilor: un superb complex arhitectural, situat pe malul marii.

Castelul Reginei Maria

Gradina Botanica a Reginei Maria

In perioada in care Cadrilaterul a apartinut Romaniei, regina Maria a costruit la Balcic refugiul perfect pentru ea si familia regala. Intregul complex este urias, situat intr-o gradina de toata frumusetea, construita pe terase, unde feluri extrem de variate de plante inconjoara vilele regale. Pentru speciile cu nevoi speciale in materie de temperatura, in incinta gradinii exista o sera unde predomina cactusii.

Trecand peste dezorganizarea totala de la casele de bilete, dupa ce am pasit pragul gradinii botanice am fost complet vrajiti. Aleile, culorile, totul parea desprins dintr-o carte de povesti cu gradina secreta. Iar in momentul in care am ajuns sa vedem si marea am inteles de ce regina Maria prefera sa petreaca timpul aici.

Castelul Reginei Maria

Cuibul linistit si vilele regale

Desi Cuibul linistit este numit oficial castelul din Balcic, el este doar o micuta vila cocheta situata pe malul mari, completata de un superb minaret. Este straniu sa realizezi cat de modesta era, de fapt regina Romaniei, insa pasind in casa ce i-a fost atat de draga, am simtit ca ceva din spiritul ei a ramas acolo. Mi-o puteam inchipui extrem de usor stand pe bancheta din dreptul ferestrei si admirand marea sau pictand pe una dintre terase. Am inteles atunci de ce atat de multe dintre tablourile sale includ acest peisaj si am fost complet socata sa descopar cat de micut ii era patul. Cat despre camera de baie, aceasta era demna de o regina si exact ceea ce mi-as dori in propria mea casa. Flavius o sa aiba mult de furca dupa aceasta vizita :))).

Daca tarmul va fi mereu vegheat de Cuibul linistit, celelalte vile regale se pierd in mijlocul naturii organizate pentru a le adaposti. Regina maria a construit o casa pentru fiecare dintre copiii sai, multe dintre ele fiind disponibile pentru oaspeti chiar si in prezent. Nu am cautat sa vad cam cat ar costa sa stau intr-o vila regala, dar mi-ar face o deosebita placere sa incerc, macar pentru o noapte.

Castelul Reginei Maria

Crama regala

In afara vilelor, complexul de la Balcic mai include si alte elemente indispensabile vietii unei familii regale. Unul dintre acestea este o crama de toata frumusetea, unde turistii pot poposi, degusta si cumpara vinuri dintre cele mai inedite, dar si alte produse artizanale. Noi am incercat un vin de smochine, dulce si foarte aromat si un vin de trandafiri, la fel de bun. Din pacate, pretul era putin cam mare pentru buzunarele noastre de oameni aflati in concediu, dar nu complet inaccesibil. Acum, daca e sa ma gandesc mai bine, imi pare putin rau ca nu am cumparat o sticla.

In rest, la capitolul produse artizanale, crama regala sta foarte bine. De la dulceturi, la rahat de toate aromele, bomboane si, pentru doritori, sapun. Este impresionat sa vezi cate chestii fac bulgarii manual si cat de bine stiu sa puna in valoare aceasta industrie.

Castelul Reginei Maria

Alte frumuseti arhitecturale

Este greu sa descriu tot ce am vazut la Balcic pentru ca intregul complex este de o frumusete aparte. Mi-a placut micuta capela Stella Maris, dar mai mult mi-au placut baile palatului. Mi-a placut la nebunie cascada si mi-a placut restaurantul Coroana. A fost un adevarat rasfat sa stau pe tronul de piatra al reginei, langa unul dintre izvoarele pe care sigur le privea si ea cu atatia ani in urma. Si cand am vazut trash the dress-ul ce era in plina desfasurare in gradinile palatului am avut asa o mica strangere de inima si chiar mi-ar fi placut sa facem si noi pozele acolo.

Dar pana atunci mai este si prefer sa va las cu mai multe poze pentru ca, oricat as incerca, sunt prea mici cuvintele pentru a descrie frumusetea domeniului din Balcic. Tot ce pot face este sa va sfatuiesc sa il vizitati. Sigur nu veti regreta.

Castelul Reginei Maria
Privire spre cascada mare a gradinii si casa morii
Castelul Reginei Maria
Baile Palatului
Castelul Reginei Maria
Privire spre crama regala

Castelul Reginei Maria

Pentru mai multe sugestii de calatorie, aruncati o privire peste sectiunea de travel a blogului si dati un subscribe.

blogu lu andra

De vorba cu Ana Munteanu

Am cunoscut-o pe Ana Munteanu la Giroc, in timpul unui eveniment pentru copiii din clasa Danielei, cu ceva timp in urma. M-a impresionat modul in care citea povestile, expresivitatea, tonul vocii, cum reusea sa mentina atentia unui public nu tocmai usor. Asa ca am adaugat-o pe Facebook, adica ce ar face orice stalker de pe planeta :))), pentru ca eram sigura ca am multe de invatat de la ea.

Am regasit-o in piesa In afara jocului, care mi-a placut la nebunie. Si dupa Fest-FDR, am zis ca Ana Munteanu este persoana perfecta cu care sa discut despre teatru, viata si Timisoara (stiam ca ea a demarat Borcanul cu ulei, proiect ce viza colectarea uleiului menajer uzat).

blogu lu andra

Photo credits

I-am destainuit toate acestea Anei, dupa care am rugat-o sa imi spuna cate ceva despre ea. Si pentru ca nu stia de unde sa inceapa… ne-am intors la origini.

Ana Munteanu: M-am nascut si am crescut in Bucuresti. Am terminat facultatea de teatru. Dupa care am avut nevoie de o pauza si am zis sa vin in Timisoara. Mi-a placut foarte mult orasul. Am zis sa raman putin pe aici (rade). Apoi a aparut Ari, baietelul meu. Si am decis ca acesta este orasul in care vreau sa imi cresc copilul pentru ca are un alt tempo si o energie pozitiva. Chiar daca fac naveta Bucuresti-Timisoara constant, pentru diverse proiecte, aici ma simt bine, ma simt acasa.

Andra: Care este diferenta dintre oamenii din Timisoara si cei din Bucuresti?

A.M. Nu vad nici un fel de diferenta. Nici macar in public. Adica oameni faini sunt peste tot si oameni mai putin faini sunt peste tot. Depinde peste cine dai. Si depinde cum privesti tu lucrurile, daca le lasi sa te afecteze sau nu. Daca as fi vrut sa fac film, adica mai mult film, trebuia sa locuiesc in Bucuresti pentru ca acolo se intampla actiunea. Acolo sunt castingurile. Acolo se filmeaza. Dar teatru poti face oriunde. Public gasesti peste tot. Indiferent ca este vorba despre Bucuresti, Timisoara sau alte orase din tara.

A: Cum este publicul din Timisoara?

A.M: Mmm… aici lucrurile merg putin mai greu pentru ca nu exista o scena independenta. Nici cerere nu exista pentru ea. Publicul nu este educat in acest sens. O scena independenta ofera mult mai multa libertate artistului. Iar publicul trebuie sa fie deschis spre o experienta diferita de teatrul traditional. Din pacate, in Timisoara suntem prea saraci pentru asa ceva. Artistii nu au parte de sustinere financiara pentru experimente.

A: Intotdeauna ai stiut ca vrei sa fii actrita?

A.M: Nu am vrut si nu vreau sa fiu actrita. (Rade) Provin dintr-o familie foarte creativa. Mama a lucrat in teatru, matusa mea era actrita, am avut in jurul meu pictori, arhitecti. Si m-au impins de la spate. Chiar i-am reprosat mamei mele ca nu m-a incurajat sa urmez un alt drum. Mai ales ca eu sunt foarte organizata si am o gandire mai degraba analitica, decat extra creativa. Cand eram mai mica faceam sedinte de casa, atat de organizata eram.

A: Acesta este motivul pentru care ai inceput sa te implici in altfel de proiecte decat cele de la teatru? Cum este Borcanul cu ulei, de exemplu.

A.M: Exact! Eu consider ca viata mea a inceput dupa ce l-am nascut pe Ari. Din acel moment am simtit ca am facut ceea ce trebuia sa fac si am trecut la a ma descoperi pe mine si a face ceea ce imi place. De atunci ma simt libera sa fac ceea ce vreau. Si am crescut ca si actrita, am reusit sa trec peste anumite nemultumiri pe care le aveam, dar am si inceput sa imi doresc sa fac mai mult. Acum vreau sa fac ce imi place. Sa fiu pe scena imi place, dar eu vreau sa fiu in contact direct cu oamenii, sa le schimb viata. Din acest motiv am si ales sa joc in piese care aveau o latura sociala sau personala.

A: Chiar eram curioasa – in cate piese ai jucat pana acum?

A.M: Pff… am jucat in multe piese. Chiar nu le mai stiu pe toate acum. Vreo 3 chiar s-au casat.

A: Dar care a fost preferata ta?

A.M: Chiar nu pot sa spun ca am o preferata. Fiecare rol a reprezentat o alta parte a mea. Avioane de hartie mi-a placut foarte mult pentru ca e despre adolescenti si spectatorii pleaca acasa cu ceva. Pentru mine aplauzele nu sunt cele mai relevante. Sunt doar un ritual. Eu vreau sa joc in piese de la care oamenii sa plece cu o lacrima in ochi, cu ceva in inima. Oricum toata treaba cu teatrul este extrem de subiectiva si din acest motiv incerc sa gasesc si alte locuri in care pot activa astfel incat sa fiu sigura ca ceea ce le transmit oamenilor ajunge la ei.

A: De ce crezi ca s-a format cumva ideea ca teatrul este doar pentru un grup elitist, iar restul lumii nu ar trebui sa se bucure de el? Pentru ca eu, la un moment dat, asa ajunsesem sa percep acest fenomen.

A.M: Nu cred ca teatrul este doar pentru anumite grupuri. Adica acest lucru se poate intampla cand vine vorba de teatrul independent, insa teatrul national ar trebui sa aiba ceva pentru fiecare. Si cred ca acest lucru se intampla in Timisoara. Singurul inconvenient este frecventa pieselor, cumva. Adica sunt piese care se joaca o data pe stagiune si asa e greu si pentru noi. Pur si simplu uitam textul. Nu putem sa construim intre noi. De exemplu Avioane de hartie am jucat-o de mai multe ori si am simtit diferenta. Teatrul e un organism viu si asta imi place la el. Si cand ai colegi misto si un text misto, e viata acolo!

A: Unul dintre proiectele in care te-ai implicat si pe care le stiu eu este Borcanul cu Ulei. Dar nu s-a mai auzit nimic despre el de ceva timp. Ce se mai intampla cu Borcanul?

A.M: Da, Borcanul cu ulei este un proiect la care tin foarte mult. Eu chiar vreau sa fac din Timisoara primul oras din Romania in care se strange ulei serios. Si ca sa realizam acest lucru peste 10 ani, trebuie sa educam generatiile tinere. Pentru ca am umblat o vara intreaga cu cargo bike-ul si am strans peste 1000 de litri de ulei, insa nu era o metoda fezabila. Atunci ma pregateam si pentru maraton, iar plimbatul cu cargo bike-ul m-a ajutat. Dar, daca iti spune cineva ca Timisoara este plata, sa nu crezi. Eu cu cargo bike-ul simteam fiecare delusor (rade). Totusi, inca avem 2 volutare, una in Calea Sagului si una in Dacia, cu mine 3, care strang ulei si ma bucur foarte mult ca zilnic ne scriu oamenii pe Facebook si vin sa ne aduca ulei uzat. Dar problema este una de educatie, cum am spus. Din acest motiv am demarat o colaborare cu cei de la Universitatea de Vest. O sa punem cate un recipient de colectare in fiecare dintre caminele UVT si daca studentii vad, vor invata. Ei inca sunt la varsta la care isi pot forma obiceiuri noi. Si dupa ce vor invata ei, isi vor invata copiii si o sa avem 2 generatii care o sa fie obisnuite asa. Deci lucrurile se vor putea schimba incet, dar sigur.

A: In afara de Borcanul cu ulei, ce alte proiecte mai ai in gand?

A.M: Pai eu am avut toata viata in mine dorinta asta de a face ceva. De mica eram activista :))). In liceu am fost voluntar Salvati copiii si asta am facut si in prima vara in care m-am mutat in Timisoara, iar acum am mai primit cateva propuneri de colaborare, despre care nu vreau sa vorbesc inca. Cert este ca mi-am dat seama ca pentru a face o schimbare trebuie sa actionezi la nivel politic. Nu vreau sa fiu eu politician, dar vreau sa am know how-ul pentru consiliere. De-asta am inceput un master de politici publice si daca vine cineva la mine, indiferent de culoarea politica si imi spune ca vrea sa faca ceva, iar eu cred in proiectul lui, il ajut. A devenit tot mai clar pentru mine ca multi dintre cei care ne conduc nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca chestia asta. Si in 4 ani nu au timp sa isi dea seama. Ba mai mult, daca incep sa puna intrebari, lumea se uita cu suspiciune la ei. Pentru ca exista oameni carora le convine, pur si simplu, situatia aceasta. Ceea ce nu este ok deloc. Si scuza asta cu Traim in Romania… nu merge. Noi suntem Romania si noi facem schimbarea. Si asta e valabil si pentru teatru.

Povestile au mai continuat, insa trebuie sa mai pastrez ceva si pentru data viitoare. Ana este un om minunat si sunt sigura ca va schimba lumea. Iar daca nu o va face ea, o va face, cu siguranta, Ari. Dar pana va creste el mare, fiti voi schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume. Si mergeti la teatru.

Street Food Festival Timisoara 2017

Weekendul acesta raiul mancaciosilor s-a mutat la Timisoara, iar timisorenii, cu mic, cu mare, s-au bucurat din plin de el.

Am ajuns la concluzia ca sunt un om foarte influentabil. Anul trecut, cand Mishuella posta de zor de la Street Food Festival Cluj priveam cu jind ecranul telefonului si regretam amarnic ca nu sunt acolo. Apoi Street Food Festival a rasarit ca un soare in toate orasele tarii, mai devreme sau mai tarziu pe parcusul anului, iar eu abia am asteptat sa vina la noi. Bineinteles ca in prealabil m-am gandit ca poate mai ajung si la Sibiu sau Arad atunci cand evenimentul a fost organizat in respectivele locatii, dar nu a fost sa fie.

Cand asteptarea da roade

Pana la urma, a venit si sfarsitul lui septembrie care a adus multe camioane de mancare in orasul nostru. Evenimentul a inceput joi si, cum stiam ca in weekend o sa fiu plecata din oras, am zis sa merg in prima zi ca sa fiu sigura. Apoi am ajuns si vineri pentru ca Alina este mai gurmanda decat mine si nu am putut sa ii spun nu :))). Ce sa fac daca suntem o familie de pofticiosi?

Partea buna este ca a meritat sa asteptam atat de mult evenimentul pentru ca a fost foarte fain. Joi s-a mai luat curentul, dar vineri nu a mai fost absolut nici o problema. Si avand in vedere cat de multe persoane se invarteau pe acolo, cred ca timisorenii au fost la fel de incantati ca si mine.

Prima impresie

Joi seara am ajuns in Parcul Rozelor setata sa mananc burgeri. Alina deja daduse o tura, dar tot am mers sa vedem fiecare camion si stand in parte. Era primul nostru festival de mancare, deci trebuia sa ne bucuram din plin de fiecare aspect, inclusiv de cozile uriase. Pana la urma acesta a fost si modul prin care am ales unde urma sa mancam :))). Desi nu mi-am pus pana acum problema cum au decis oamenii de la coada sa manance intr-un loc sau in altul pentru ca nicaieri nu era chiar in permanenta coada.

In materie de mancare, gaseai orice doreai: burgeri, hot dogs, preparate din pui, pleskavita lui chef Foa, sea food, thai food, mancare chinezeasca, paste, clatite, clatite americane, canoli, inghetata si cam orice v-ati mai putea imagina. Cat despre preturi, sa spunem ca erau la nivelul mediu spre ridicat, dar nici nu ma asteptam la altceva.

Elemozsia Foodtruck

Dupa cum am spus, joi voiam burgeri mai mult decat orice altceva. Si pana ne-am invartit de colo-colo am descoperit Crushul, de care deja ma indragostisem la Untold, asa ca am zis sa savurez un vin bun pana stau la coada. Apoi am hotarat sa ne stabilim la coada de la Elemozsia. Bine, a contribuit si Oana la aceasta decizie, de care ne-am ciocnit in timp ce mergea spre masa cu unul dintre cei mai aratosi (pot folosi acest adjectiv pentru mancare?) burgeri pe care i-am vazut vreodata :))).

Am stat jumate de ora la coada, dupa cum era de asteptat, insa intr-un final am reusit sa savuram o cina delicioasa, noaptea tarziu :))). Si daca burgerii au fost foarte buni, cartofii au fost extraordinari. De foarte mult timp nu am mai mancat asa cartofi buni, bine sarati si cu un sos delicios de la statia de sosuri Unilever. Bravo lor ca au pus asa ceva la dispozitia mancaciosilor!

Si pentru ca am mancat atat de bine si am savurat un vin atat de bun (in cazul lui Flavius o bere, iar in cel al Alinei si al Andreei un fresh :))), nu am mai avut loc pentru desert. Chiar daca standul de canoli arata intr-un mare fel.

Batranu Sas

Daca joia a fost planificata din timp, vineri chiar nu credeam ca o sa mai mergem la Street Food Festival. Dar universul a avut alte planuri si, in loc sa ma pregatesc pentru weekend, am savurat o noua masa in Parcul Rozelor.

De data aceasta, Alina a ales locatia si ne-am pus la coada foarte, foarte mare de la camionul Batranului Sas. Aici se serveau ceea ce unii ar numi hotdogs, doar ca dimensiunea era de la mica la foarte mare. Si, cum eram lesinati de foame, am mers cu cel foarte mare :))). In ciuda retinerii mele initiale, sa mancam aici a fost cea mai buna alegere. Hotdog-ul nostru era dotat cu un carnacior delicios, castraveti murati, o super ceapa crocanta (vreau reteta neaparat!) si cheddar topit ca si cireasa de pe tort. In plus, puteai sa iti pui ce sosuri aveai tu chef in completare.

Ca si in prima seara, am prins masa exact langa camion. Si nu pot sa va mai povestesc despre aceasta minunatie hipercalorica pentru ca imi ploua in gura numai cand imi amintesc, ceea ce nu este bine pentru saptamana light pe care mi-o propusesem :))).

Red Barn

Partea culmea este ca, desi nu am putut manca tot hotdogul, nici eu, nici Alina, am zis ca nu plecam acasa pana nu incercam clatitele de la Red Barn :))). Alina era obsedata de ele de 2 zile. Deci ne-am pus iar la coada si am asteptat.

Cei de la Red Barn aveau clatite americane si pancakes. Noi am vrut clatite americane si, de data aceasta, Alina a fost mai inspirata decat mine, chiar daca amandoua alegerile noastre au fost geniale. Ceea ce m-a socat, insa, a fost pufosenia clatitelor. Reteta mea nu iese niciodata asa. Deci as vrea sa stiu secretul!

Acestea fiind spuse, abia astept urmatoarea editie de Street Food Festival!

Voi ati ajuns pe la festival? Si daca da, ce anume ati incercat?

Pentru mai multe povesti si recomandari, nu uitati sa dati subscribe!

Ametras Teambuilding – Chapter 2: Eselnita

Dupa succesul teambuildingului de anul trecut (despre care scriam aici), va dati seama ca abia am asteptat sa vina toamna ca sa vad unde ne mai trimite Ametras pentru a consolida echipa. Iar in momentul in care am aflat ca vom merge la Dunare, mai precis la Eselnita, nerabdarea mea a crescut vazand cu ochii.

Blogu lu Andra

Hello, Eselnita!

Stiam de Eselnita de pe Facebook. As fi descris-o ca un micut colt de rai si imi doream din suflet sa ajung aici. Iar daca drumul a fost cum a fost, in momentul in care am inceput sa vedem Dunarea am simtit o liniste greu de definit. Stiti doar ca am o afinitate pentru tot ce tine de apa, iar acest fluviu ocupa un loc special in sufletul meu.

Despre Eselnita pot sa va spun ca este un satuc situat pe malul romanesc al Dunarii, populat in cea mai mare parte de pensiuni. Ele sunt construite fiecare in propriul stil, ceea ce este putin deranjant. Adica mi-ar fi placut sa descopar o imagine mai unitara, dar asa ceva nu este cu putinta la noi. Pensiunile trebuie sa fie cat mai mari si cat mai colorate. Acesta e principiul dupa care functioneaza romanii: flashy si profitabil.

Dar am deraiat de la subiect putin. Sa nu va mirati, se va mai intampla.

Blogu lu Andra

Activitatile

Dupa cum spuneam, am sosit la Eselnita si ne-am lasat vrajiti de peisaj. Sa privesti Dunarea, mai ales in zile in care norii se plimba pe cer, este o adevarata incantare. Insa a trebuit sa ne concentram si la lucruri mai serioase. Pentru ca echipa ce s-a ocupat de teambuilding pregatise o serie de super evenimente pentru noi.

Blogu lu Andra

Outdoor

Eu nu sunt mare amatoare de sporturi outdoor (stiati deja asta :D), dar cand am auzit ca o sa avem posibilitatea sa facem rapel am zis ca trebuie sa incerc. Doar primisem si provocarea unei activitati extreme (Anca, sper ca se pune :D). Mai ales ca acesta era urmat de tiroliana, explorarea pesterii Ponicova si o plimbare pe Dunare cu salupa. Cum as fi putut refuza asa ceva?

Blogu lu Andra

Am ajuns usor pana la intrarea in pestera, insa coborarea in rapel a durat putin. In primul rand pentru ca grupul era destul de mare. In al doilea rand pentru ca, in ciuda indicatiilor primite, prima data cand trebuie sa cobori pe sfoara nu e chiar floare la ureche. Pentru ca ai hamul si siguranta si ti se spune de 3 ori ca nu are ce sa ti se intample, dar in capul tau se aude doar urmatoarea fraza: Atarni legata de o sfoara la 25 de metri in aer! Ceea ce nu e la fel de grav ca Urmeaza sa te arunci in gol de la 30 de metri! (vezi aici), dar nici foarte departe.

Blogu lu Andra

In ciuda fricii, pe care am decis, ca de fiecare data, sa o infrunt, am coborat ca o eroina. De fapt ca un melc erou :))). Iar de aici, a fost floare la ureche. Tiroliana relativ micuta nu avea cum sa ma sperie. Explorarea pesterii a presupus doar sa fiu atenta pe unde merg, sa imi pornesc lanterna de pe casca si sa nu fac o criza daca dau de lilieci, iar plimbarea pe Dunare a fost cireasa de pe tort.

Indoor

Intorsi la pensiune, ne-am pregatit pentru o noua runda de jocuri. Nu are rost sa vi le descriu pentru ca au fost prea multe si prea funny, dar trebuie sa va spun ca ne-au ajutat sa ne conectam ca si echipa. Dupa acest teambuilding chiar pot spune ca suntem o echipa mai friendly. Desi nu imi dau seama daca au fost activitatile sau cele 2 runde de Activity ce le-au urmat :))).

Quick question: cum ajungi de la ce are casa, dar nu e gard la Marele Zid Chinezesc? Daca sunteti curiosi de raspuns, lasati un comentariu ;).

Blogu lu Andra

Camila troiana

Desi seara de vineri a fost cu prelungiri, sambata, dupa micul dejun, a trebuit sa ne punem abilitatile de constructori in functiune pentru a realiza o monumentala camila troiana. A fost o provocare pentru ca am fost impartiti in 4 echipe, fiecare a primit o sectiune din camila si nu puteam comunica decat prin ”email” :))). E greu de crezut, dar chiar si atunci cand te despart 20 de metri de colaboratorii tai, emailul functioneaza greu.

Totusi, am reusit sa ne descurcam admirabil. Am construit un adevarat monument, ce mai :))). Si ne-am distrat de zile mari pe parcusul procesului.

Pensiunea La Ponton

Daca activitatile au fost minunate, nu pot spune acelasi lucru in totalitate despre gazdele noastre.

Am fost cazati la pensiunea La Ponton. Aceasta era foarte mare, foarte complicata si cu cel mai fain ponton din zona. Camera noastra a fost super faina. Am avut balcon si o priveliste extraordinara spre Dunare. Patul mi-a placut la nebunie, atat de moale si de comfortabil. Si chiar era curatenie.

Sincer, as fi revenit aici, insa nu mi-a placut deloc atitudinea doamnelor care se ocupau de pensiune. Nu mi se pare deloc normal ca o gazda sa fie tot timpul tafnoasa si sa iti raspunda pe un ton rastit. Nu stiu daca ni s-a intamplat noua asa pentru ca eram un grup mai mare si totul era gata platit sau asa e in mod normal. Daca ati trecut si voi pe aici chiar mi-ar placea sa aud cum a fost experienta voastra cu personalul.

Si ca sa fie totul minunat, nu pot spune ca mi-a placut in mod special nici mancarea. Adica ciorbele au fost bune si micul dejun ok. Dar felul 2 a lasat in ambele zile de dorit. De cele mai multe ori mancarea era in cel mai bun caz calduta. In prima zi snitelul de pui avea gust de peste (si nu doar al meu).

Blogu lu Andra

Intoarcerea in Eselnita

Privind in ansamblu intreaga experienta, sunt perfect hotarata sa revin in Eselnita in primvara, impreuna cu Flavius. Vreau sa ne bucuram de un weekend de relaxare, sa vada si el pestera Ponicova, capul lui Decebal si cazanele Dunarii. Imi doresc foarte tare sa descoperim impreuna lalelele de stanca, unice in Europa, ce infloresc in luna aprilie.

Pana atunci, dati un subscribe ca sa vedeti pe unde ma mai plimb si poate gasiti inspiratie pentru escapadele viitoare :D.