Peștera Mare – Ponor

După cum poate știți, Țara Hațegului e un loc minunat, plin de surprize și cu o grămadă de obiective turistice de vizitat. Din păcate, marcajele sunt puține și amenajarea pentru vizitarea lor de multe ori lasă de dorit sau este inexistentă. Totuși, cei mai curajoși pot descoperi aici locuri extraordinare.

Cum mergi de la Hațeg spre Petroșani, după ce treci de satul Pui, se face la stânga un drum ce duce spre Ponor. Indicatorul pentru sat există, dar nu și pentru peșterile ce pot fi găsite în zonă. Drumul șerpuiește printre dealuri și urcă lin până la un drum de pădure. Dacă nu ai auzit că în zonă există peșteri, pleci dezamăgit și gândindu-te Ce naiba am căutat pe aici? Dacă, totuși, ești inspirat și îi întrebi pe localnici, descoperi că în zonă există 2 peșteri ce pot fi vizitate, deși accesul e mai dificil.

Noi (nu puteam merge fără Alina :D) am mers din satul Ponor (cred :)) ) spre Peștera Mare. A trebuit să facem echilibristică pe un zid ce proteja grădinile de rău și am mers o bună parte din drum prin apă. Din păcate nu am avut lanterne pentru că doar acolo am descoperit că există o peșteră. Nici de echipament adecvat nu a fost vorba (nu mai e aventură cu echipament :)) ), dar am reușit să ajungem până la gura peșterii care era într-adevăr foarte foarte mare. Drumul a meritat efortul, aventura a meritat efortul și, dacă o să mă hotărăsc vreodată să mai merg pe acolo, vă asigur că o să vă spun și cum e înăuntru.

Până atunci, câteva poze 😛

Privire spre vale de pe dealurile Ponorului

Pe râul ce izvora din peșteră

Peștera Mare Ponor

Din nou râul :))

Sper că aceste poze v-au trezit interesul și că veți vizita în curând zona. Pentru mine, Sălașul meu, Țara Hațegului așa cum e ea, e cel mai frumos loc de pe pământ 😀

Nu vrei să mergem la…

așa îi zic Alinei tot timpu’ când sunt la Hațeg.

E o senzație unică de libertate. Pur și simplu ne urcăm în mașină și ne gândim… Oare ce loc sau drumeag am văzut recent și nu am apucat să-l explorăm? Hai să mergem acolo!!! Și pornim la drum fără nici un regret.

În momente de genul acesta mi se pare că lumea e a mea și că aș putea face orice. Nimic nu pare imposibil. Nu mai simt presiunea responsabilităților. Singura grijă pe care o am e să nu cumva să se întâmple ceva cu mașina. În rest… trai și viață, nenică! :))

Cel mai mult mi-a plăcut de Alina ieri. Părea așa senină și îmi zice… Tu îți dai seama că noi am putea face orice? :)) Și exact așa mă simțeam și eu. De parcă și muntele aș fi putut să-l deplasez de la locul lui dacă aveam chef.

Oricum, peregrinările noastre din weekend ne-au purtat pe ceva drumuri noi, pe ceva drumuri vechi și aici aveți câteva poze :P.

Asfalt in mijlocul pustietatii

Undeva pe un camp

Nucsoara vazuta de pe viaduct (parte din ea :)) )

Un om aducand vacile

Fraguteeeeeee

Vedere spre Sălaș din Poiana Narciselor

Streiul și calea ferată văzute de pe Viaduct de la Ciopeia

Cam astea au fost copii. Sper să vă placă și să mai urmeze și alte plimbări :P.

Weekend în zăpadă la Arieșeni

Deja a devenit o tradiție, mersul iarna la Arieșeni. Nu pot să-mi închipui o iarnă în care nu aș merge. Ar fi ciudat să nu mă dau cu placa pe pârtia Vârtop, să nu mă dau cu sania, să nu mă plimb printre brazii plini de zăpadă.

Din fericire nu a trebuit să experimentez lipsa anul acesta.

Vineri ne-am trezit dimineață destul de devreme și am pornit. Eram siguri că e zăpadă acolo pentru că, să fim serioși, ningea de zici ca nu era adevărat peste tot. Ar fi fost chiar culmea. Totuși, nu ne așteptam la atât de multă zăpadă câtă am găsit :)). Timișoara părea pistol cu capse față de Arieșeni. Munți și munți de zăpadă. De asta am avut parte.

Pârtia era… genială. Sâmbătă a mai nins un pic, dar numai până am ajuns la pârtie. Duminica în schimb a fost superbă. Am avut noroc și am prins și Serbările Zăpezii. Nu puteam cere nimic mai mult.

Eu m-am dat cel mai mult cu placa. Mi-am cumpărat și boots special pentru eveniment. La anu clar o să achiziționez și placa pentru că nu mai merge cu închiriatul. Vreau să am placa mea :D. Am început să mă dau acum… 4 ani… tot la Arieșeni. Miha a fost profesoara mea și a fost una grozavă pentru că m-am îndrăgostit iremediabil :P. Din păcate, numai la Arieșeni m-am dat și într-un an la Râușor. Nu sunt expertă, dar îmi place și entuziasmul meu compensează pentru lipsa de experiență. Plus că am ajuns la concluzia că până la urmă, cu cât te dai mai mult, cu atât înveți din mers.

Oricum, a fost genial. Acum stau în pat, am febră musculară, dar nu prea contează pentru că a meritat din plin. M-am hotărât să pun și câteva poze ca să vedeți și voi ce nebunie a fost acolo. Sper să vă placă :P.

Toamna în Maramureș

Mult timp mi-am dorit din tot sufletul să vizitez Maramureșul, iar toamna aceasta am avut, în sfârșit, ocazia.

Vineri dimineața am plecat devreme, iar drumul a fost… complicat. Am mers pe sate, nu pe drumul european până la Oradea pentru că acesta se lucrează. Ne-am rătăcit de câteva ori și, seara pe la 6, urcam Gutâiul. Până la urmă, încet dar sigur, am ajuns la destinație, Hotelul Salina din Ocna Șugatag. Era prea târziu pentru a mai vizita ceva, așa că ne-am bucurat de piscina cu apă sărată, încălzită, ce se afla în incinta hotelului. Timp de 2 ore am stat ca ouăle în saramură, plutind în apa sărată ca în imponderabilitate.

Sâmbătă ne-am trezit cu forțe proaspete, pregătiți să vedem ce are Maramureșul de oferit. Primul punct pe ordinea de zi a fost cel mai cunoscut obiectiv turistic din zonă, Cimitirul Vesel din Săpânța. Până să ajung să-l văd, eram emoționată, în primul rând pentru că eu nu sunt fană a cimitirelor, însă acesta chiar mi-a plăcut. Ion Stan Pătraș, creatorul majorității crucilor din cimitir, a fost un artist cu adevărat extraordinar și a reușit să transmită învățăturile sale în special lui Dumitru Pop, care, după moartea maestrului Pătraș, a continuat arta sa. După cum e tradiția, crucile sunt realizate din lemn de stejar, atent sculptate și pictate într-o nuanță specifică de albastru, numită albastru de Săpânța. Pe ele este scris, în grai maramureșan, un epitaf amuzant, în care este menționat numele persoanei și lucrurile care au fost importante pentru el. De asemenea, în locul fotografiei tradiționale, este sculptată o imagine care-l reprezintă pe posesorul crucii într-un cadru specific vieții sale.

(Tot în Săpânța se găsește cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, însă, din păcate, noi nu am aflat la timp de acest aspect și nu am văzut-o.)

De la Săpânța am plecat spre Sighet, pentru a vizita Memorialul Vicitimelor Comunismului. Clădirea era fost închisoare din Sighet, locul unde au murit sute de oameni, printre care și nume ilustre ale istoriei noastre, dintre care o să-i amintesc doar pe Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. Memorialul nu are cum să nu te impresioneze. Să vezi condițiile în care trăiau oamenii aceia, să vezi câte locuri au existat în România în care oamenii au fost omorâți și torturați doar pentru că nu se încadrau în cerințele regimului, să vezi poze cu femei și copii persecutați, murdari și bătuți și mii de nume înșirate pe un zid, nu are cum să te lase rece. Mi-a venit să plâng de mila lor… și acum îmi vine să plâng și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că eu nu am trăit pe vremea aceea, că am avut o copilărie minunată și că singurele lucruri pe care le știu de pe vremea aceea sunt cele care-mi sunt povestite.

Am fost reticentă în a vizita acest Memorialul, dar după ce am făcut-o am ajuns la concluzia că toți ar trebui să vizităm locul acesta măcar o dată. Mai ales noi, cei care nu am trăit pe pielea noastră ororile acelor vremuri. Pentru că e ușor să spui că vai, a fost urât pe vreme comuniștilor, dar până nu vezi, cu ochii tăi, anumite lucruri. Până nu intri, cu teamă în suflet, în celula neagră și nu citești mărturiile celor închiși și torturați, nu poți realiza oroarea care au trăit-o oameni absolut normali, femei și copii care nu aveau nimic de-a face cu regimul, doctori care pur și simplu au ajutat oameni bolnavi, pentru care a fost mai important jurământul lui Hypocrate decât cererile regimului. În fața unei asemenea dezolări, nu poți decât să spui o rugăciune pentru sufletele lor și să aprinzi o lumânare în capelă. Apoi, să te bucuri din plin de libertatea ta, de viața ta, de fiecare clipă.

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Bârsana. Amplasată în cel mai pitoresc peisaj cu putință, complexul este o minunăție și găzduiește a doua bisericuță de lemn ca înălțime din Europa. El cuprinde mai multe corpuri de clădire, inclusiv unul destinat cazării turiștilor, întregul complex fiind îngrijit de doar 10 măicuțe.

Totuși, ceea ce m-a impresionat cel mai mult la mănăstirea aceasta, dar și la celelalte locuri din Maramureș, este talentul cu care oamenii lucrează lemnul. Este nevoie de multă răbdare și de multă măiestrie pentru a realiza asemenea construcții din lemn, pentru a crea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare detaliu puțin diferit. Din păcate, aceasta este o artă pe cale de dispariție.

Duminică am decis să nu plecăm direct acasă, ci să vizităm Mănăstirea Rohia, locul care l-a convins pe filosoful și poetul evreu Nicolae Steinhardt să treacă la ortodoxism și să se călugărească, după care l-a inspirat să scrie Jurnalul fericirii. Pe un drum șerpuit, ascunsă de copaci, Mănăstirea își așteaptă vizitatorii. Spre deosebire de celelalte biserici și mănăstiri din Maramureș, la Rohia totul este din piatră sau săpat în piatră. Liniștea care se inspiră aici este aproape palpabilă, iar amprenta lui Nicolae Steinhardt a rămas adânc întipărită în incinta mănăstirii. Mormântul său poate fi vizitat de către pelerini, precum și chilia, iar în numele său va fi realizat un monumental Centru Cultural-monastic, ce va găzdui biblioteca mănăstirii, muzeul acesteia, muzeul Nicolae Steinhardt, o editură, o tipografie și alte încăperi cu specific cultural-religios. Ceea ce impresionează la acest proiect este dimensiunea colosală, care poate fi observată chiar și în condițiile în care nu este finalizată.

Târziu, aproape de miezul nopții, ne-am întors în Timișoara. Eram obosiți, nerăbdători, dar și mulțumiți, împăcați. Au fost 3 zile încărcate de însemnătate, de frumusețe și de pace. Au fost 3 zile minunate în care ne-am îndrăgostit de Maramureș.

Concluzia la care eu am ajuns e că oricine, măcar o dată în viață, trebuie să viziteze Maramureșul.

Summer in the air

Vara e pe sfârșite și a fost foarte capricioasă până acum. A avut momente pline de romantism, momente în care am râs cu gura până la urechi, momente în care am fost moartă de oboseală și momente moarte efectiv, în care și plictiseala se plictisea.

Partea cea mai bună a fost că am mers la mare și am stat mult la mare și am făcut multă multă baie și m-am bronzat ca niciodată. În viața mea nu am venit așa bronzată de la mare cum am venit anul acesta. La noi la mare a fost ok, dar și mai bine a fost la bulgari. Marea noastră se duce de râpă încet dar sigur. Nu marea de fapt, litoralul. Dar la bulgari e fain, e curat și frumos și marea are mici vietăți drăguțe în ea (ceva crabi), foarte aproape de mal.

M-am mai plimbat un pic și prin țară și prin Bulgaria și așa am ajuns să văd Mănăstirea Oașa, care chiar m-a deprimat, ca să nu mai zic că drumul până la ea e îngrozitor. La fel de groaznică e și șoseaua Transalpină, care nu o recomand nimănui în următorii… 2 spre 3 ani. Și la bulgari am văzut ceva mănăstire săpată în stâncă, dar numele ei era prea complicat ca să-l țin minte, în schimb vă pot spune că era lângă Varna.

De când am revenit pe meleaguri mioritice am dat ture prin Țara Hațegului. Am revăzut ruinele de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unde am descoperit că a mai fost deschis pentru public un al doilea sit, forul. După ce nu am mai fost de atât de mult timp acolo, chiar am fost impresionată de felul în care a evoluat situl arheologic.

Am fost și la Cascada Lolaia, în Munții Retezat. Nu mai fusesem de 2 ani la ea și-mi era dor. Îmi era dor să urc la munte și să nu am semnal și să mănânc frăguțe și zmeură cu gust de zmeură. Am fost plăcut surprinsă să văd cât de bine o duc cabanele de la Cârnic și cum a fost amenajat drumul spre Cascadă. Spre oroarea mamei mele, m-am mai și cocoțat pe o stâncă, doar ca să văd dacă pot, de biata mami stătea cu sufletul la gură.

După câțiva ani buni, am revăzut Prislopul. Biserica mănăstirii m-a lăsat pentru a nu-știu-câta-oară cu gura căscată, ca întreaga zonă de altfel. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred câtă frumusețe poate fi într-un singur loc.

De fapt toată zona asta e binecuvântată cu o frumusețe extraordinară, iar munții mei par azi mai frumoși ca niciodată, mai ales în zilele senine, când nu e nici un nor care să-i deranjeze.

Last, but not least, am văzut Castelul Corvinilor din Hunedoara. În plin proces de renovare, castelul arată genial. Nici pe el nu-l mai văzusem din tinerețile mele și nu mi-a venit să cred cât de mult a fost renovat și cât de bine poate arăta. Bineînțeles că lucrările nu sunt finalizate, dar e impresionant să vezi un loc pe care ți-l aminteai destul de părăginit din copilărie, cum renaște. Din suflet vă recomand să-l vizitați.

Bineînțeles că timpul dintre toate plimbările astea a fost umplut cu Sălaș și cel puțin unele seri au fost epice. Dar e vară și e normal să facem unele nebunii :D.

Looking forward for what comes next :P.