Feeric Friday la Sibiu

Anul acesta mi-ar fi placut sa stau o saptamana la Sibiu si sa particip la toate evenimentele din cadrul Feeric Fashion Week. Ar fi fost cea mai tare chestie ever! Si am invidiat-o pe Mishuella pentru ca a putut face acest lucru. Recunosc, nu mi-e rusine, ca priveam putin mai verde toate instastorie-urile ei. Dar daca iti doresti foarte tare un lucru, faci tot posibilul sa se intample. Si chiar daca nu am putut face cum am vrut eu, tot m-am invartit pentru a prinde prezentarile de vineri seara.

Piesa mea preferata semnata Bianca Popp

Putin despre Feeric Fashion Week

Aflat la a 10-a editie, Feeric Fashion Week s-a mutat cu totul la Sibiu. Cumva, era normal acest lucru. Daca vrei sa faci cunoscut un eveniment, trebuie sa ii dai o casa stabila. Iar Sibiul si imprejurimile sale sunt perfecte pentru high fashion. Au ceva aparte, care scoate in evidenta pana si cele mai nesemnificative tinute. Iar cand aceste sunt geniale, va dati seama!

Ceea ce as fi vrut sa fie putin mai respectat este programul. Adica vineri seara trebuia sa inceapa la ora 10 prezentarile programate la Redal Expo. Si chiar as fi inteles o intarziere de jumatate de ora, asa e cu oamenii creativi. Dar sa stam vreo 100 de persoane o ora in fata complexului mi s-a parut putin exagerat. Bine ca nu era ziua si nu a trebuit sa stam in soare.

Lenor by Traskin

Complexul Redal Expo, in schimbam arata genial. Mi-a placut foarte mult decorul. Mi-a placut faptul ca sala parea somptuoasa, cumva. Dar mi s-a parut foarte straniu faptul ca avandu-i pe cei de la Jidvei ca si sponsori, nu am avut ocazia sa degustam nici macar un pahar de vin. Si nu cred ca exagerez cand spun lucrul acesta pentru ca exista anumite asteptari de la astfel de evenimente. Iar acum pot spune ca vorbesc din experienta.

Dar sa trecem peste aceste aspecte si sa ne indreptam spre oameni. Mi-a placut la nebunie diversitatea persoanelor adunate la Feeric anul acesta. In afara de romani, am mai vazut sud americani pe care ii stiam de anul trecut si unii noi, americani, ceva asiatici, a fost un adevarat mix cultural. Si in timp ce toti acesti oameni discutau vrute si nevrute, ma simteam mandra ca putem strange si in Romania atat de multe persoane care s-au remarcat deja in domeniul modei.

Wedding dress with a twist? Signed Bardash

Prezentarile

Pentru ele batusem atata drum, deci abia am asteptat sa inceapa. Si nu mica mi-a fost mirarea cand, la intrarea in sala am descoperit un micut cadou de la Lenor, pe care il voi deschide cat de curand pe pagina blogului :))). Culmea, anul acesta habar nu aveam ce prezentari urma sa vad, deci va dati seama ca eram pregatita pentru orice.

Seara a debutat cu o mini colectie semnata de cei de la Traskin pentru Lenor. Eleganta si vaporoasa, colectia a fost promovata inclusiv de Adela Popescu si era definita de printuri florale si culori pastel. A urmat o colectie a transparentelor in culori puternice, semnata de olandezul Michelangelo Winklaar. Apoi, Bianca Popp ne-a incantat cu forme inedite. La ea am vazut doua dintre piesele mele preferate: doua salopete albe, cu printuri florale discrete, iar pantalonii mai mult fusta, decat pantaloni. Colectia Bianca era una a volumelor, daca ar trebui sa o definesc.

Colectia celor de la Bardash a inclus cateva rochii de mireasa si multe rochii de seara, dar nu pot spune ca m-a impresionat in mod special. In schimb, Minimal To a fost o adevarata surpriza pentru mine si o provocare pentru toti spectatorii. Stilul minimalist cu accente gotice m-a facut sa ma gandesc foarte mult la The Ring. Culmea, tot am identificat cateva piesa care mi-au placut.

Alternative fashion by Minimal To

Photo credits

Cu plusuri si minusuri, acest eveniment este unul dintre preferatele mele, an de an. Si cine stie, poate a treia oara va fi cu noroc si la anu’ va povestesc cu lux de amanunte despre saptamana modei romanesti. `

Planeta Petrila

Planeta Petrila in deschiderea Ceau, Cinema!

Spre marea mea rusine, nu am fost niciodata in Petrila. Merg la Hateg cel putin o data pe luna, in fiecare luna din fiecare an, dar nu mi-am facut niciodata suficient timp pentru a vizita zona in intregime. Deci nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperita ca mina s-a inchis. Si sa vad intregul proces (aproape) in Timisoara, pe ecranul Gradinii de Vara Capitol, in cadrul editiei cu numarul 4 a Ceau, Cinema! a fost de-a dreptul suprareal.

Ceau, Cinema!

Acest festival de buzunar, dupa cum se defineste, este unul dintre cele mai tari evenimente culturale pe care Timisoara le gazduieste. A luat nastere din pasiune pentru film si in fiecare an lupta pentru a aduce pe marile ecrane din oras (cele care nu se gasesc in malluri si care sunt atat de necesare pentru o capitala culturala europeana), dar si in proaspat renovatul cinematograf din Gottlob filme diferite de super productiile hollywoodiene. Ceau, cinema! doreste sa provoace publicul, iar fiecare pelicula din competitie are rolul de a ne face sa plecam acasa cu intrebari, de a ne schimba modul in care vedem lumea.

ceau cinema

Photo credits

Prima mea intalnire cu Ceau, cinema! a fost in 2015, cand am aflat absolut intamplator ca festivalul avusese loc. Apoi, la editia cu numarul 3 mi-am spus ca voi participa la tot evenimentul, fie ce-o fi. Dar in afara de Doua lozuri, film pe care l-am vazut in deschiderea festivalului si care a fost absolut genial, nu am mai participat la nici o proiectie pentru ca am plecat din oras.

Lasa, Andra! Mai este si anul viitor, mi-am spus plina de intelegere pentru mine. Si am asteptat cu ochii in patru editia din 2017. Dar, oricat de hotarata as fi fost, Alina a decis sa isi sarbatoreasca ziua de nastere exact in weekendul cu Ceau, cinema! Deci tot nu am ajuns la Gotlob sau la nici o proiectie din oras in afara de cea de deschidere a festivalului, Planeta Petrila.

Partea buna este ca filmul mi-a placut. Partea si mai buna este ca festivalul nu da semne de slabiciune, deci a 5-a oara sper sa fie cu noroc :D.

Planeta Petrila

Photo credits

Planeta Petrila – a short review

Acesta nu este un film documentar, ci o cronica a disparitiei unui stil de viata si a trimiterii in deriva a unui intreg oras. Pentru ca in 2015, cand mina Petrila s-a inchis, autoritatile locale au incercat sa stearga cu totul amintirea mineritului, iar mii de oameni au ingrosat randurile celor ce traiesc din ajutor de somaj.

Este ciudat sa vezi cum un stil de viata ce s-a pastrat din mosi-stramosi, intr-o tara atat de bogata in zacaminte de subteran, dispare in totalitate. Dar este extrem de satisfacator sa descoperi oameni care nu pleaca atat de usor capul, oameni dispusi sa lupte pentru idealurile lor, pentru ceea ce au iubit, pentru ceea ce au muncit o viata intreaga. Pentru ca, in Romania, mineritul este facut de sute de ani. Poate o sa sune a cliseu, dar pana si dacii se indeletniceau cu mineritul. Iar in mai putin de 1 an, o mana de oameni dornici de profit au incercat sa inlature tot ce amintea de aceasta indeletnicire atat de legata de viata celor din Petrila.

Ideea este cam asa: dupa inchiderea minei, autoritatile au considerat ca singurul mod in care pot ”ecologiza” zona este sa darame intregul complex industrial. Dar o comunitate mica si unita, formata din oameni care au muncit o viata intreaga la mina Petrila, cu putin sprijin specializat, a reusit sa salveze nici mai mult nici mai putin decat 6 cladiri, ce au fost declarate monumente industriale.

Planuri de viitor

Va dati seama ca transformarea acestora in spatii de cultura, care sa inspire oamenii din localitate, nu este un drum usor. Bine, dupa umila mea parere, ele ar fi trebuit sa ramana mina functionala, dar ce stiu eu? Romania nu are nevoie de industrie de stat. Mai bine jupuim oamenii muncitori prin taxe si impozite si crestem numarul somerilor.

Am deviat.

Ideea este ca nu stiu ce s-a intamplat cu toate cladirile, dar una dintre ele este sigur muzeu. Mai multe pot sa va spun dupa ce voi vizita locatia, cat de curand anul acesta. Se incadreaza perfect in provocarea Soniei din #30yearschallenge.

Pana atunci, insa, aici puteti gasi trailerul pentru Planeta Petrila, in caz ca eu nu v-am convins.

Pupici!

Nadira Riding Center

Nadira Riding sau #2yearsandcounting

Poate este adevarat ca femeile sunt mai predispuse la a sarbatori fiecare aspect al relatiei. Contorizam anii pe care ii petrecem alaturi de iubitii nostri mai ceva decat fiscul salariile romanilor. Si daca unele femei se asteapta ca barbatii sa inteleaga importanta acestor date si sa fie initiatorii clipelor memorabile ce le marcheaza, altele prefera sa ia problema in propriile maini. Dupa cum probabil va asteptati sa spun, eu fac parte din a doua categorie. Si nu pentru ca Flavius nu ar fi perfect capabil sa imi faca cele mai geniale si mai neasteptate surprize (pentru ca mi-a dovedit deja ca este), ci pentru ca mie imi face o deosebita placere sa surprind oamenii care-mi sunt dragi. Asa am ajuns la Nadira Riding Center.

Nadira Riding Center

First time riding

Cum mi-a intrat in cap faptul ca ar fi tare sa ne sarbatorim cei 2 ani impreuna calare habar nu am :))). Mai ales pentru ca nici unul dintre noi nu mai urcase pe nici un cal niciodata.

Mie imi plac la nebunie caii, ceea ce este de inteles, dar mi-e putin cam frica de ei. Cred ca e o teama pe care o cultiv din copilarie, cand mama Serica ma certa daca dadeam prea multe ture in jurul cailor ce se perindau prin curtea si gradina noastra.

Flavius, in schimb, este mult mai curajos decat mine. Si da, poate vi se pare normal, pentru ca e barbat, dar el pur si simplu nu se teme de nimic. Poate i-a fost putin frica pe power fan… dar cam atat.

Totusi, cred ca definitoriu pentru alegerea acestei experiente a fost faptul ca am putut impartasi ceva cu totul nou :D. Nimeni nu mai calarise, deci totul era terra icognita, numai buna de descoperit impreuna. Ce puteam cere mai mult?

Nadira Riding Center

Nadira Riding Center

Peste centrul de echitatie Nadira Riding am dat pe Facebook, evident, in timp ce faceam cercetare. Mi-a placut faptul ca doamna de acolo era super deschisa si s-a conformat imediat la programul nostru exotic.

Cateva date tehnice

Nadira Riding se gaseste la intrarea in Sacalaz, in fostele CAP-uri. Desi nu este mega glam, dispune de un personal super prietenos, caii sunt foarte frumosi si foarte docili, iar preturile accesibile. Pentru 20 de minute calare am platit 50 de lei de persoana, ceea ce mie nu mi s-a parut exagerat avand in vedere ca nu mai pusesem fundul pe un cal. Iar daca am fi fost interesati de ceva mai mult (eu as cam fi, sincer :))), Nadira Riding ofera posibilitatea unui abonament. Acum, insa, este fully booked.

Centrul functioneaza exclusiv outdoor, deci iarna nu puteti calari aici.

Nadira Riding Center

Inapoi la poveste

Aveam emotii cand am ajuns la Sacalaz. Nu stiam la ce sa ma astept. Credeam ca o sa fie super simplu. In nici un caz nu m-am asteptat sa interactionez atat de mult cu animalele :))).

Adica inainte de calaria propriu-zisa am ajutat la pregatirea cailor. Amandoi am calarit iepe. A mea se numea Rona si a fost o scumpa in timp ce o tesalam. A lui Flavius nu mai stim nici care cum se numea :)). Le-am periat si le-am lasat sa ne miroasa, dupa care ne-am echipat.

Nadira Riding Center

Am primit echipamentul de protectie, casca fiind inclusa, dar si regulamentul de functionare al centrului, pe care chiar a trebuit sa il citim. Cred ca dupa aceasta lectura ma temeam mai tare de cai :))). Apoi a venit momentul sa ne urcam in sa.

Chiar daca nu pare, calaria nu este treaba usoara. Eu tot speram ca o sa primesc un scaunel sau ceva ca sa ma urc pe cal, dar nu a fost asa. A trebuit sa ma bazez exclusiv pe abilitatile mele fizice deloc laudabile :))). Evident ca Flavius nu a avut nici o problema, dar esential este ca si eu am reusit sa urc singura, singurica.

Nadira Riding Center

Pe cai, voinicii mei!

Cand s-a pus calul in miscare deja intrasem in panica. Calaria nu este deloc floare la ureche. Trebuie sa stai drept, sa iti tii picioarele intr-un anume mod, sa fii ferm cu animalul, sa ai grija sa nu il atingi cu calcaiele pe burta ca sa nu te trezesti galopand inspre apus, sa te mentii in echilibru in timp ce ditamai calul se misca sub tine. Va dati seama ca eram mai incordata decat arcurile. Dar hotararea a invins de data acesta si in scurt timp defilam de colo-colo fara nici o grija.

In timpul plimbarii am aflat ca Nadira Riding Center este o afacere de familie. Caii nu sunt toti ai lor, unii fiind lasati ca la internat de catre persoane care nu au unde sa ii tina. Calaria este pe val in Timisoara. Nu prea sunt concursuri in tara noastra. Nu prea mai sunt foarte multi cai in tara noastra. Dar oamenii incearca, ce pot spune? :)))

Nadira Riding Center

Experienta…

… a fost una geniala. Mi-a placut la nebunie. As mai merge clar pentru cateva lectii, dar nu prea multe pentru ca se pare ca provoaca dependenta :P.

Mi-a placut ceva ce am citit acolo… cum calul este atat de puternic, iar noi incercam constant sa il dominam. Este o lupta de putere din care am iesit invingatoare. Cum as putea sa nu mai vreau? Sau cum sa nu provoace dependenta?

Nadira Riding Center

Mi se pare genul de experienta pe care ar trebui sa o traiasca oricine macar o data in viata. Si va recomand Nadira Riding pentru ca nu este fancy, dar foarte eficient. Oricum vorbim despre cai, pana la urma. Este nevoie doar de un animal frumos si camp deschis pe care sa te plimbi.

Cum Flavius a fost la fel de incantat ca si mine, consider ca i-am facut cadoul perfect. Deci puteti incerca si voi ceva mai outside the box pentru ca prinde :D.

Pupici!

Nadira Riding Center

improv show

Improv Show – o noua directie in teatrul romanesc

Imi amintesc un moment din facultate, aveam de facut ceva sceneta si dupa ce a terminat grupa mea profesoara mi-a spus sa sunt atat de expresiva incat ar fi trebuit sa dau la teatru. Am ras atunci si am asigurat-o ca nu mi-ar placea sa invat 1000 de replici, deci nu as fi buna pentru teatru, dar ideea mi-a ramas cumva in minte. Pentru ca intotdeauna am avut a flare for the dramatic si stiu asta foarte bine. Iar daca inca nu ati inchis acest articol, vreau sa va felicit pentru ca ideea nu era sa ma laud (which I did :D), ci sa va povestesc despre o noua forma de teatru, care pare special facuta pentru oamenii ca mine: improv show.

Cafe Koultour

Prima oara cand am luat parte la un improv show a fost prin iarna, cu Alina. Habar nu aveam unde ma duce. Mi-a spus doar ca merge la teatru si cum nu prea aveam ce face pe acasa, am decis sa merg cu ea. Stiam ca urmeaza sa vad o trupa din Germania si ca mergem la Etikheta, dar nimic mai mult.

Fara nici un fel de alte asteptari decat sa vorbeasca oamenii aceia in limba engleza, ne-am pus la masa si am asteptat cuminti sa inceapa spectacolul.

Nu mica mi-a fost mirarea cand pe scena au aparut 2 barbati trecuti de 40 de ani care au inceput sa vorbeasca intr-o engleza impecabila despre ce urmeaza sa faca ei pe scena. Ne-au explicat fiecare sceneta pe masura ce se desfasura si a fost mai mult ca un joc extrem de distractiv.

Am ras vreme de 2 ore cu gura pana la urechi. Norocul meu au fost pauzele, pentru ca altfel ma prapadeam de ras. Alina ma tot tragea de maneca sa nu mai fiu atat de galagioasa :))).

La final am tinut sa ii felicit pe cei doi artisti si am ramas cu intrebarea de unde au oamenii acestia atat de multa imaginatie?

improv show

Ce presupune un improv show?

Dupa experienta Cafe Koultour am ramas profund impresionata de ideea aceasta de teatru improvizat si am mai mers la alte 2 reprezentatii de gen cu draga inima.

Dar sa va explic putin ce se intampla la un improv show.

Artistii, indiferent cati sunt, trebuie sa joace diverse scenarii in functie de indicatiile publicului. In general exista un coordonator, care pune intrebarile si stabileste contextul cu ajutorul publicului. Tot el joaca rolul de telecomanda, ca sa spun asa, atunci cand se cere. Si in rest, totul depinde de artisti. Ei fac din fiecare numar ce au chef. Singura conditie este ca oamenii sa rada.

M-as apuca si eu

Cum am tot vazut aceste piese am inceput sa observ anumite tipare (jocurile sunt destul de standard) si mi-am dat seama ca mi-ar face placere sa incerc si eu asa ceva. Adica e o chestie super creativa. Ideile trebuie sa iti vina pe loc. Si trebuie sa te adaptezi si la colegii tai de piesa. Deci nu e chiar treaba usoara.

Totusi, se pare ca ideea a prins la publicul timisorean pentru ca Ana Munteanu, impreuna cu George Dumitru, a decis sa organizeze primul curs de improvizatie din orasul de pe Bega. El va avea loc in 7 si 8 iulie, nu pot participa, din pacate, dar m-am gandit ca poate sunteti voi interesati. Aici gasiti mai multe detalii despre event si daca mergeti sa imi spuneti neaparat cum a fost. Sper sa nu fie singurul improw show curs din Timisoara pentru ca o sa fiu foarte trista.

improv show

Daca ati mai participat la astfel de spectacole, sunt foarte curioasa cum vi se par.

Pupici si ne vedem la teatru!

De ce iubim femeile

De ce iubim femeile?

Era o joi calduroasa de vara, iar Sala Mare a Teatrului National Timisoara era plina de oameni. A trecut mult timp de cand nu am mai vazut atat de multi spectatori prezenti la o piesa de teatru. Cred ca doar cand eram copil si mergeam cu mami si cu restul scolarilor din Timisoara la diverse spectacole mi s-a mai intamplat sa descopar atat de multi oameni in acest spatiu. Dar chiar daca a fost socant pentru mine, fenomenul este perfect explicabil. Vorbim, totusi, despre o premiera si despre Mircea Cartarescu. Deci sa va povestesc De ce iubim femeile?

In cateva cuvinte piesa este…

Impresionanta

Emotionanta

Subtila

Cea mai faina piesa a anului

Extraordinara ca si muzica

Psihedelica din punct de vedere al efectelor vizuale

Un mix perfect intre vis si realitate

De ce iubim femeile? 

Mi-a fost greu sa imi dau seama de anumite lucruri pentru ca nu am citit cartea, dar pe masura ce am luat fiecare poveste asa cum venea si am incetat sa incerc sa il identific pe Mircea Cartarescu in fiecare personaj masculin (in afara de cel evident), mi-a fost mult mai usor sa vizionez piesa. Pana la urma, fiecare personaj din piesa spunea cate o poveste. Vazuta prin ochii lor, iubirea era pura, inocenta, frustranta, frumoasa, pasionala, dureroasa, efemera.

Plasata intr-un decor extrem de actual si cu replici adaptate la epoca moderna, piesa jongleaza cu personajele si povestile. Daca la inceput ne este prezentat Mircea Cartarescu in compania unei jurnaliste ce isi propune sa ii afle toate secretele, scena se umple rapid de un numar impresionant de personaje. Avem tanarul indragostit de o femeie mai experimentata decat el. Avem baietii ce isi spun povestile de iubire precum povestile de razboi. Avem grupul de fete care, desi nu am crede acest lucru despre ele niciodata, isi spun povestile exact ca si baietii. Poate chiar cu mai multe detalii picante. Si avem barmanul, martor si entertainer.

De ce iubim femeile? Sunt tot felul de motive, majoritatea minore. Si ca sa le aflati trebuie sa vedeti piesa. Desi sunt sigura ca fiecare le aveti pe ale voastre.

De ce ar trebui sa vedeti piesa? Este mult mai simplu.

Distributie de exceptie

Dupa cum spuneam, aceasta piesa are un numar foarte mare de personaje, cele mai multe pe care le-am vazut pe scena Teatrului National ever. Si pentru ca mi-a placut atat de mult de ei, vreau sa vi-i spun pe toti: Victor Manovici, Alina Ilea, Cătălin Ursu, Călin Stanciu Jr., Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Roberta Popa, Luminița Tulgara, Paula Maria Frunzetti, Amalia Huțan, Cristina Dumitru, Adrian Jivan, Bogdan Spiridon, Flavius Retea și Constantin Tovarnițchi.

Surpriza de final

Cand piesa a ajuns la final eram atat de emotionata incat nu am putut decat sa ma ridic in picioare si sa aplaud din tot sufletul. Dar cand i s-a dat cuvantul unui domn care implinea 50 de ani de casnicie si dorea sa ii faca o surpriza sotiei sale, mai ca mi-a venit sa plang.

In ziua de azi iubirea nu mai este luata in serios. Si oamenii nu mai inteleg ca pana si iubirea cere munca si sacrificii. Deci nu putem decat sa admiram oamenii care inteleg acest lucru si isi construiesc vieti frumoase impreuna.

Chiar daca stagiunea s-a incheiat, sunt sigura ca piesa va intra in programul Teatrului National Timisoara. Asa ca in toamna, cand veti descoperi De ce iubim femeile? in program, mergeti repede sa va luati biletele. Merita!

Vizionare placuta.

De ce iubim femeile

Photo credits: Adrian Piclisan