Nu sunt eu omul care să mă plâng de căldură, dar deja mi se pare că până și bietul meu creier a intrat în standby. Singurul moment când chiar mi se pare că nu o să mor sufocată e când sunt într-o apă… râu… baraj… chiar și vana… apă să fie.
Nu știu cum e la voi, dar pentru mine senzația când plutesc într-o apă e unică și… cumva magică. Citeam odată Dune și o maică Bene Gesserit zicea că o parte din ea este Copila Apei. Exact așa mă simt și eu… Copila Apei.
De când mă știu, niciunde nu m-am simțit mai bine decât în preajma unei ape (Sălașul se pune pentru că e aproape și de Strei și de baraj). Întotdeauna am adorat marea. Nici nu-mi pot închipui un an în care să nu merg la mare. Cum aș putea când în cei aproape 25 de ani de viață aș putea număra pe degetele de la o mână anii în care nu am fost și am recuperat pentru ei cu vârf și îndesat.
Acum… bate vânt de ploaie pe Galbena :)) și nu sunt sigură că mâine o să pot merge la baie. Totuși, nu sunt sigură că puțină răcoare nu ar fi binevenită în condițiile în care abia mai sunt coerentă de la atâta căldură :)).
Voi ce ați mai făcut?
